Art. 388 care reglementeaza dreptul la despagubiri pentru desfacerea casatoriei a reprezentat una dintre prevederile legale cel mai des comentate de mass-media la aparitia NCC, presa (scrisa, audio-video sau on line, locala sau centrala) expunand pe larg concluzia ca „sotul infidel plateste despagubiri la divort”.
La polul opus al interesului pentru efectul acestei prevederi legale par sa se fi situat profesionistii dreptului implicati intr-in fel sau altul in redactarea NCC, care in conferintele de prezentare a actului normative s-au limitat a prezenta caracterul de noutate al disparitiei.
Si putina doctrina scrisa privind noile reglementari in materia divortului nu a abordat institutia despagubirilor in mod exhaustiv, din perspectiva tuturor problemelor pe care aplicarea in practica a prevederilor legale le-ar putea crea.
Au fost explicitate doar acele prevederi care, oricum, se intelegeau la o citire atenta a art. 388: acordarea despagubirilor este independenta de acordarea prestatiei compensatorii; are dreptul la despagubiri doar „sotul nevinovat” solicitarea de indemnizare se poate face doar odata cu cererea de divort, cererea in despagubiri intemeiata pe art. 388 NCC formulata inainte de actiunea in desfacerea casatoriei sau dupa pronuntarea divortului fiind inadmisibila.
Totusi, recent, s-a scris un articol de certa utilitate si foarte bine documentat care reuseste sa lamureasca intelesul art. 388 NCC din perspectiva sursei de inspiratie care a condus la adoptarea institutiei „dreptul la despagubiri”.
Autorul sustine in mod convingator ca inspiratia pentru art. 388 NCC este forma anterioara a art. 266 din Codul civil francez, care prevedea ca „atunci cand divortul se pronunta din culpa exclusiva a unuia dintre soti, acesta poate fi obligat la plata unor daune compensatorii pentru prejudiciul material sau moral pe care desfacerea casatoriei l-a provocat celuilalt sot. Acesta din urma poate pretinde daune cu ocazia actiunii de divort”.
Interesanta este sublinierea ca, in anul 2005, art. 266 din Codul civil francez a suferit o modificare de substanta, potrivit cu care daunele-interese pot fi acordate unuia dintre soti doar pentru repararea consecintelor de o gravitate deosebita pe care le sufera din cauza desfacerea casatoriei; tot pentru buna intelegerea a art. 388 NCC, consider relevanta sustinerea conform careia „reglementarea franceza a unei raspunderi delictuale speciale cu ocazia divortului isi are originile in 1941, consacrand o jurisprudenta anterioara bazata pe prevederile dreptului comun”.
Problemele privind aplicarea in practica a art. 388 NCC vor aparea determinate de reglementarea concisa (spre diferenta, unui alt efect patrimonial al divortului „prestatia compensatorie”, ii sunt consacrate sase articole) care este de natura sa creeze confuzii privind intocmirea conditiilor pentru angajarea acestei forme de raspundere civila delictuala.
Natura juridica a despagubirilor intemeiate pe art. 388 NCC, urmeaza a fi lamurita de doctrina de drept civil, in lucrarea „Unele observatii privind despagubirile in caz de divort conform art. 388 din Noul Cod Civil” pct. 9 fiind expuse opiniile doctrinare franceze care variaza de la ideea de raspundere civila delictuala cu varianta raspunderii obiective pana la aceea de pedeapsa privata in privinta sotului vinovat de desfacerea casatoriei; conceptia ca art. 388 instituie o sanctiune pecuniara aplicata sotului vinovat de desfacerea casatoriei a fost exprimata deja (Andreea Dumitrescu, Divortul in noul Cod civil), in timp ce alti autori vorbesc despre o specie de raspundere civila delictuala.
Din punctul meu de vedere, aplicarea art. 388 poate crea dificultati referitor la constatarea existentei unor elemente ale raspunderii civile delictuale (aceasta natura juridica despagubirilor prevazute de art. 388 NCC fiind indiscutabila): existenta unui prejudiciu, existenta unor fapte ilicite si existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu. Cea de a patra conditie a raspunderii civile delictuale, intemeiata pe dispozitiile art. 1349 si art. 1357 Cod civil „existenta vinovatiei” pare a nu pune probleme, dat fiind ca art. 388 califica subiectul pasiv al obligatiei la despagubiri ca fiind „sotul vinovat”, referire facandu-se evident la prevederile art. 379, respectiv „culpa unuia dintre soti la destramarea casatoriei”.
Referitor la prima conditie pentru angajarea raspunderii pentru fapta proprie, s-a aratat ca prejudiciul este efectul negativ suferit de o persoana ca urmare a faptei ilicite savarsite de o alta persoana; art. 1359 a impus solutia propusa demult de doctrina conform careia se iau in considerare prejudicii care sunt rezultat nu numai al incalcarii unor drepturi subiective dar si al unor interese care creeaza aparenta unui drept subiectiv.
Dreptul subiectului civil este posibilitatea recunoscuta de legea civila subiectului activ in virtutea careia aceasta poate, in limita dreptului si moralei, sa aiba o anumita conduita, sa pretinda o anumita conduita si sa ceara concursul fortei coercitive a statului atunci cand dreptul sau este incalcat, fie pentru a asigura respectarea acestui drept, fie pentru a obtine o despagubire pentru prejudiciul cauzat.
Este inutil de subliniat ca principalele efecte ale casatoriei se refera la relatiile personale dintre soti care constituie (sau ar trebui sa constituie) principalul continut al relatiei dintre soti (si nu intamplator legiuitorul, in Titlul II „Casatoria” al Cartii „Despre familie”, a consacrat relatiilor personale un capitol situat inaintea aceluia privind relatiile patrimoniale).
Continutul relatiilor de familie este extrem de vast si nu poate, in mod obiectiv, fi determinat de prevederile legale, acesta presupunand orice demers in sensul atingerii finalitatii principale ale familiei „respect reciproc, fidelitate si sprijin moral” (art. 309) si „cresterea si educarea copiilor” (art. 258).
Chiar daca s-ar afirma ca, prin codificarea unei parti a relatiilor personale, aceste legaturi dintre soti capata caracter juridic, niciodata nu se poate sustine ca notiuni precum „respect”, „fidelitate”, „sprijin moral” transcend notiunii de obligatie morala si devin obligatii juridice.
Legatura moralitate si legalitate este evidenta in institutia casatoriei in care acceptarea, dedicatia si devotamentul sunt fatete ale sprijinului moral si premise ale nasterii raporturilor de casatorie.
In studiul de fata, intereseaza unul dintre aspectele obligatiei legale in general – ce nu constituie decat o specie a obligatiilor morale – care consta in posibilitatea impunerii conduitei corespunzatoare dreptului subiectiv civil prin forta coercitiva a statului.
Natura informala a obligatiei morale – ce face deci parte dintr-un sistem de reguli, idealuri sau valori care insa nu sunt sistematizate in corpul unor legi -, ce guverneaza comportamente individuale care ar putea afecta alti indivizi, implica faptul ca nu exista vreo autoritate sau institutie care ar putea transa dispute morale, indiferent care ar fi acestea, o obligatie morala producand consecinte doar daca este acceptata voluntar, iar lipsa conformitatii unui comportament cu asteptarile celorlalti putand atrage cel mult doar oprobriul public.
Scurtul excurs in domeniul legaturii indisolubile (pentru ca normele juridice s-au desprins din cele etice) dintre morala si drept s-a facut cu scopul de a evidentia mijloacele diferite de realizare a normelor morale si a celor juridice: in timp ce primele sunt garantate in transpunerea lor in viata de blamul colectivitatii, cele din urma se bucura de forta unor sanctiuni juridice in aplicarea lor.
Aici trebuie evidentiata distinctia subtila facuta de autorii NCC atunci cand au reglementat efectele casatoriei, tratandu-le in capitole destinate dupa cum se refera la relatiile personale si, respectiv, la relatiile patrimoniale.
Astfel, capitolul VI este intitulat „Drepturi si obligatii patrimoniale ale sotilor” pe cand capitolul V se numeste „Drepturile si indatoririle (iar nu obligatiile) personale” ale sotilor.
Fara a omite perfecta echivalenta semantica dintre cei doi termeni „indatorire” si „obligatie” (dar retinand ca, in limbajul juridic, anumite cuvinte au o alta semnificatie decat in exprimarea uzuala), trebuie totusi remarcata reticenta legiuitorului in a califica sarcina de respect, fidelitate si sprijin moral drept „obligatii legale”; in plus, interpretarea art. 309 NCC impreuna cu art. 310 si 311 face evidenta intentia diferentierii in redactare: „un sot nu are dreptul sa cenzureze corespondenta”, „sotii sunt obligati sa poarte numele declarat la incheierea casatoriei”, pe cand sotii isi datoreaza reciproc respect, fidelitate si sprijin moral.
Apoi, din perspectiva istorica, desi vechiul Cod al familiei avea o sectiune despre drepturile si obligatiile personale ale sotilor, intre acestea nu se regaseau asa-zisele obligatii morale (despre care se ocupa art. 2); totusi, printre noile „datorii” stabilite de NCC este aceea de „fidelitate” a carei existenta era acceptata si de doctrina , dar care, constant, era calificat doar un motiv de divort.
Concluzionand, este foarte greu de acceptat ca indatoririle stabilite de art. 309 NCC impun in sarcina sotilor obligatii legale susceptibile de realizare prin forta statului sau, in caz de imposibilitate, dau dreptul la dezdaunare.
De asemenea, daca notiunea si continutul unei obligatii morale sunt bine stabilite si unanim recunoscute in orice tip de organizare sociala (pentru ca reglementeaza – ceea ce inseamna ca restrang – comportamentul oamenilor in colectivitate), la fel de usor trebuie admis ca niciodata unei obligatii morale nu ii corespunde un drept subiectiv civil, ca drept pur juridic.
Apoi, desi se poate aprecia ca unei obligatii morale i-ar corespunde un drept moral, continutul acestui tip de drepturi este foarte greu stabilit (si, cu atat mai greu, de realizat contra ipoteticilor subiecti pasivi), atat timp cat morala este un set de norme de conduita care limiteaza libertatea naturala a indivizilor in obligatiile lor unii fata de altii, iar nu un ansamblu de directive care indreptatesc oamenii la anumite reactii sau atitudini.
Revenind la conditiile raspunderii civile delictuale, daca nu se poate aprecia ca incalcarea „indatoririlor” prevazute de art. 309 NCC inseamna atingerea unui drept subiectiv, concluzia fireasca ar fi aceea ca nesocotirea datoriei de respect, fidelitate sau sprijin moral nu este susceptibila de a produce consecinte negative care sa poata fi reparate prin plata unei sume de bani.
Tot din punct de vedere al acestui element al raspunderii pentru fapta proprie, dar si din perspectiva dreptului francez care a inspirat reglementarea, trebuie observat ca autorii codului nu au preluat in intregime din forma veche a vechiului art. 266 Cod civil francez care vorbea despre „prejudicii morale si materiale” si nici noua forma care vorbeste despre „consecinte de o gravitate deosebita”.
Este usor de acceptat ca, in lipsa unei limitari a legiuitorului, art. 388 NCC da dreptul la despagubiri atat pentru pagubele materiale cat si pentru pagube morale, insa evolutia in timp a art. 266 Cod civil francez si eliminarea posibilitatii repararii prejudiciului moral indeamna la reflectie.
Complet criticabila este lipsa preluarii conditiei importantei, seriozitatii pagubei, conditie care constituia o limitare fireasca in contextul noutatii textului comentat care, cel putin teoretic, ar fi putut tempera tendintele sotilor inocenti de a pedepsi suplimentar fostii parteneri pentru destramarea casatoriei.
In fine, pentru a finaliza paralela cu reglementarea din dreptul francez, introducerea art. 266 in Codul civil, a fost consecinta necesitatii de codificare a unor solutii jurisprudentiale de acordarea a unor despagubiri in temeiul prevederilor generale ale raspunderii civile delictuale.
Mai mult, instantele din Hexagon fac distinctii intre raspunderea bazata pe art. 266 Cod civil francez, care ar privi doar repararea prejudiciilor nascute din ruperea legaturii conjugale, si raspunderea civila de drept comun, bazata pe prevederile art. 1382 Cod civil francez, care redevine utila atunci cand se solicita compensarea unor prejudicii distincte, materiale sau morale, produse chiar si cu prilejul divortului.
Trebuie observat ca niciodata – nici inainte de 1989, cand exista o alta conceptie asupra prejudiciului moral, dar nici dupa anul 1989 cand problema repararii banesti a daunelor morale nu a mai constituit obiect de controversa – deci, niciodata, doctrina si practica nu au analizat, macar din perspectiva teoretica, acordarea unor despagubiri sotului care nu se face vinovat de desfacerea casatoriei (desi, pur ipotetic, aceasta posibilitate exista in temeiul art. 998-999 Cod civil).
Aceasta, pentru ca, sub imperiul vechiului Cod al familiei (iar art. 373 lit. b are un continut identic cu cel al art. 38 alin. 1 Codul familiei), divortul din culpa este deopotriva un remediu la o situatie care nu mai poate continua, dar si o sanctiune pentru faptele culpabile ale unuia dintre soti.
Raman valabile dezlegarile doctrinare privind rolul culpei in procedura de divort referitoare la unele efecte ale desfacerii a casatoriei privind obligatia de intretinere intre soti (actual reglementata de art. 389 NCC), culpa exclusiva a sotului reclamant (art. 379 NCC si art. 993 NCPC si, in special, efectele de ordin moral, educativ. S-a apreciat ca retinerea in hotararea de divort a faptului ca unul dintre soti este vinovat de distrugerea casatoriei inseamna sanctionarea „atitudinii aceluia care, lipsit de simt de raspundere fata de familie si societate” constituie astfel un exemplu negativ.
Chiar daca, asa cum s-a aratat jurisprudenta franceza dezavueaza interpretarea conform careia desfacerea casatoriei este, in sine, o masura de natura a impiedica aparitia unor prejudicii nepatrimoniale, totusi aceasta opinie nu poate fi complet refuzata dat fiind si continutul art. 388 ce priveste un „prejudiciu prin desfacerea casatoriei”.
Interpretarea literala a sintagmei ar trebui sa insemne ca paguba o reprezinta chiar desfacerea casatoriei; trecand peste sensul cuvintelor, rational, „prejudiciul prin desfacerea casatoriei” ar trebui sa se refere la momentul in care paguba se transforma din una eventuala (pentru ca instanta are a aprecia „temeinicia” motivului de divort, apoi, in tot cursul judecatii, sotii se pot impaca – art. 924 NCPC) intr-una certa, sigura, atat din punct de vedere al existentei cat si din punct de vedere al evaluarii. Un argument in favoarea acestei interpretari este acela ca „desfacerea casatoriei” nu poate fi chiar fapta ilicita caci, asa cum s-a aratat divortul este un remediu pentru o situatie care nu mai poate continua in plus, divortul este consecinta cererii (pe care de actiune sau reconventionala) chiar a sotului care se cere despagubit, astfel ca nu se poate aprecia ca propria fapta ii da dreptul la indemnizare.
De aceea, trebuie acceptat ca faptele ilicite de natura a crea un prejudiciu prin desfacerea casatoriei trebuie sa se regaseasca printre imprejurarile care constituie motivele de divort si, totodata, argumente in stabilirea culpei celui de la care se cer despagubiri.
In raport de aceasta constatare si datorita imprejurarii ca unele fapte ar putea fi mai vechi, este interesant de vazut daca, pentru acest tip de raspundere civila, sunt aplicabile prevederile art. 2523 privind prescrierea dreptului la actiune sau cele ale art. 2532 pct. 1 privind suspendarea prescriptiei; in acelasi registru, se pune problema incidentei unei cauze generale de inlaturare a caracterului ilicit al faptei prejudiciabile – „consimtamantul victimei”: daca unul dintre soti a acceptat – pana la un moment dat – comportamentul celuilalt care denota lipsa de respect sau lipsa de sprijin moral, continuarea casatoriei ar constitui o clauza de neraspundere?
Legat de raportul care ar putea exista intre prevederile art. 388 si art. 1357 si urm., trebuie acceptat ca, odata angajata raspunderea sotului culpabil, prejudiciul trebuie reparat integral (art. 1385) in echivalent sub forma de despagubiri banesti, prin plata unei sume globale (prestatia periodica este exclusa, dat fiind ca este greu de imaginat ca desfacerea casatoriei ar produce un prejudiciu cu caracter de continuitate).
Deoarece, prin ipoteza, art. 388 presupune comiterea unor fapte ilicite anterior desfacerii casatoriei, iar prejudiciul se produce la desfacerea casatoriei, casatorie care este in fiinta la momentul cererii in despagubire, rezulta ca instanta are de stabilit existenta si intinderea unui prejudiciu viitor – deci care nu s-a produs inca, dar este cert ca se va produce in perspectiva.
Or, pentru „prejudiciul viitor” legiuitorul (codificand opinii doctrinare ce se refereau doar la prestatiile periodice) a creat posibilitatea sporirii, reducerii sau suprimarii despagubirilor daca dupa stabilirea lor, indiferent de forma, prejudiciul s-a marit, micsorat ori a incetat (art. 1386 alin. 4).
De aceea, daca asemanator instantelor franceze se vor acorda despagubiri pentru pierderea unei sanse de castig in intreprinderea celuilalt sot sau pentru prejudiciul moral constand in singuratatea morala si afectiva creata de divort dupa o indelungata viata in comun, se poate pune intrebarea daca art. 1386 alin. 4 este aplicabil.
In baza acestui text, teoretic, oricare dintre soti va putea solicita despagubiri suplimentare (sotul nevinovat) ori micsorarea despagubirilor (sotul vinovat) daca consecintele negative indrumate de instanta s-au modificat. Aceasta ar putea insemna ca, daca sotul nevinovat reuseste sa isi refaca viata de familie, prejudiciul acoperit prin aplicarea art. 388 a incetat sa existe si, s-ar putea cere reducerea sau suprimarea despagubirilor, indiferent daca, in realitate, despagubirea nu a fost efectiv platita sau platita in intregime (intr-un rationament analog cu cel care a impus solutia de obligatie de intretinere in cazul recasatoririi sotului indreptatit la pensie de intretinere)[18].
In finalul acestor considerente teoretice trebuie amintite, cu titlu de exemplu, imprejurarile pentru care s-ar putea acorda despagubiri in temeiul art. 266 Cod civil francez, pentru : cheltuielile de mutare si stabilire in alta locuinta, pierderea unei sanse de castig in intreprinderea celuilalt sot, prejudicii materiale rezultand din expunerea sotiei la urmarirea creditorilor in urma insolvabilitatii sotului, abandonarea sotiei intr-o stare psihologica si materiala precara ca urmare a desfacerii casatoriei (prejudicii materiale), respectiv, pentru prejudiciul moral constand in singuratatea morala si afectiva creata de divort dupa o indelungata viata in comun, parasirea sotiei pentru o alta femeie mai tanara, prejudicii morale rezultate din parasirea sotiei dupa 30 de ani de casnicie pentru o alta femeie lasandu-i sarcina ingrijirii fiicei adulte, dar afectate de un handicap, expunerea sotiei la stigmatizare sociala ca urmare a statutului de femeie divortata, conceperea unor copii cu o alta femeie inaintea divortului, refuzul de a consimti la un divort prin acord, scandalul creat de sot in jurul sotiei sale aflate la o varsta inaintata si care o expunea oprobriului public, abandonarea de catre sotie a sotului si copiilor aflati in fata unor dificultati financiare create chiar de ea pentru a locui cu un alt barbat (prejudicii morale).
Apoi, nu se acorda despagubiri in temeiul art. 266 Cod civil francez (in varianta care presupune cauzarea unui prejudiciu important) pentru parasirea de catre sotie a domiciliului conjugal si neparticiparea la cheltuieli comune, pentru faptul ca sotul a facut un copil in afara casatoriei, daca din casatorie nu au rezultat copii sau pentru ca sotul a parasit domiciliul comun pentru o alta femeie (totusi abandonarea sotiei pentru o amanta mai tanara dupa o viata lunga impreuna da dreptul la despagubiri – importante fiind dovedirea unei dureri rezultate din desfacerea casatoriei de o anumita intensitate care depaseste suferinta pe care, in mod obisnuit, un divort le poate cauza).
Pe langa aceste cazuri de acordare a despagubirilor pentru desfacerea casatoriei, consider util a prezenta mai detaliat si alte spete ale instantelor franceze in care s-a pus problema acordarii unor daune fie in temeiul textului special (art. 266 Cod civil francez – al carui echivalent partial este art. 388), fie in temeiul textului general (art. 1382 Cod civil francez – al carui echivalent era art. 998 vechiul Cod civil, in NCC prevederile se regasesc in art. 1349 si art. 1357).
Astfel, intr-o speta[20] privind aplicarea vechiului art. 266 Cod civil francez, s-au acordat sotului daune materiale in suma de 15.000 euro, retinandu-se ca divortul va duce la lichidarea regimului matrimonial iar sotul inocent, in varsta de 55 de ani, va avea dificultati in exercitarea profesiei sale de agricultor, trebuind fie sa abandoneze exploatatia agricola pe care o avea impreuna cu fosta sotie fie, daca dorea sa retina ferma si casa de locuit, sa se imprumute pentru a plati sulta.
In decizie s-a mai aratat ca acest prejudiciu nu poate fi determinat pe baza unor documente contabile din care ar putea reiesi posibilitatile unui castig de pe urma exploatarii, ci in functie de tulburarea vietii profesionale a sotului nevinovat, avand in vedere ca acesta era foarte atasat de activitatea sa fermier si ar putea avea dificultati evidente de recalificare profesionala.
Mai trebuie amintit ca ceea ce s-a reprosat sotiei vinovate pentru desfacerea casatorie era parasirea locuintei comune dupa o casatorie de 29 de ani, lasandu-si sotul cu obligatia de a continua activitatea in ferma si de a ingriji cinci copii; acestea au constituit motive pentru acordarea unor daune morale de 2.000 euro in baza art. 1382 Cod civil francez (raspunderea civila delictuala de drept comun).
Intr-o alta speta[21], Curtea de Casatie a stabilit ca se pot acorda despagubiri in temeiul art. 1382 din Codul civil francez ori de cate ori se demonstreaza existenta unui prejudiciu material sau moral independent de acela care rezulta din desfacerea casatoriei care a fost acoperit prin pronuntarea divortului din culpa celuilalt sot si prin obligarea acestuia la suportarea consecintelor financiare ale desfacerii casatoriei (sotul vinovat – pentru ca initiase o legatura cu o vecina si prietena a cuplului – fusese obligat la plata unei prestatii compensatorii de 50.000 euro). Interesant de subliniat este ca, in aceasta speta, curtea suprema franceza a acceptat indirect ca pronuntarea divortului din culpa celuilalt sot constituie o reparatie morala a prejudiciului rezultat din desfacerea casatoriei (este drept impreuna cu o prestatie compensatorie de 50.000 euro care, in dreptul francez, se acorda fara o conditie de vechime a casatoriei, cerinta inclusa in art. 390 NCC tot in urma dezbaterilor parlamentare).
Tot Curtea de Casatie franceza[22] a stabilit ca dreptul la despagubirile prevazute de art. 266 si art. 1382 din Codul civil francez sunt institutii distincte si atat de bine diferentiate, incat acordand unei petente despagubiri in temeiul art. 1382, desi aceasta invocase doar prevederile art. 266 s-au depasit limitele investirii instantei si s-a dat altceva decat s-a cerut („s-a modificat obiectul cererii”).
Aceasta pentru ca art. 266 si 1382 din Codul civil francez permit repararea unor daune distincte, primul text vizand prejudiciul material sau moral nascut din desfacerea casatoriei, iar al doilea, prejudiciul rezultat din alte fapte comise de catre sot in timpul casatoriei[23]; in aceeasi hotarare, instanta a stabilit ca unul dintre soti este indreptatit la plata unor despagubiri in baza principiilor raspunderii civile delictuale (art. 1382 din Codul civil francez) pentru aceea ca celalalt sot a parasit brutal domiciliul conjugal si a dat dovada de infidelitate, „afisand relatia sa adulterina in tot cartierul”, chiar daca pentru desfacerea casatoriei s-a retinut culpa comuna (si, deci, conditiile art. 266 nu erau indeplinite).
In fine, s-a considerat legala obligarea sotului la plata unor despagubiri in suma de 8.000 euroavandu-se in vedere faptele retinute in sarcina sotului privind violenta si atacurile asupra integritatii fizice si psihice a sotiei care au generat consecinte deosebit de grave in ceea ce priveste demnitatea sa femeie, sotie si mama, atitudine care a continuat si dupa separarea sotilor, chiar daca sotia a fost vulnerabila si avea o stare de sanatate precara.
Dreptul al despagubiri constituie una dintre institutiile interesante ale noului Cod civil, o reglementare noua care ar putea parea dificil de explicat si anevoios de aplicat in practica datorita problemelor pe care le ridica si carora doctrina si jurisprudenta vor trebui sa dea un raspuns.
Opiniile exprimate sunt doar raspunsuri posibile la aspecte neclare asupra carora judecatorii – primii chemati sa interpreteze noile institutii si abia apoi doctrina – sunt datori sa intervina in orice aspect al legii unde textele sunt neclare, unde textele lipsesc ori unde textele sunt indoielnice.
Chiar daca noul Cod civil nu aduce foarte multe noutati in materia divortului (noile norme preluand lucrurile bune din vechile reglementari), judecatorii au o mare raspundere in manevrarea unor institutii de tipul „prestatiei compensatorii” si „dreptului la despagubiri” (ultima, ce nu pare a corespunde pe deplin culturii juridice a poporului roman), iar intelegerea modelelor utilizate de redactorii codului va usura acomodarea cu litera si, mai ales, cu spiritul noului Cod civil, scurtand perioada in care lucrurile se vor aseza si in care variatele interpretari ale legii si diversitatea de opinii nu trebuie sa sperie ci, dimpotriva, sa conduca la o mai usoara acceptare a sensului judicios a noilor texte.
sursa: juridice.ro
www.decalex.ro
0742297538