Uniunea Europeana este preocupata in ultima perioada de luarea unor masuri ferme pentru combaterea intarzierii in executarea obligatiilor de plata a unor sume de bani rezultand din tranzactiile comerciale in vederea atenuarii consecintelor crizei economice. Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 urmareşte „asigurarea functionarii adecvate a pietei interne” prin masurile recomandate pentru „promovarea competitivitatii intreprinderilor, in special cea a IMM-urilor”[1]. Acest act normativ al Uniunii Europene a fost transpus in legislatia interna prin Legea nr. 72/2013[2] şi se aplica contractelor incheiate intre comercianti[3] şi intre aceştia şi autoritati publice.
Potrivit art. 1535 din noul Cod civil[4] „(1) In cazul in care o suma de bani nu este platita la scadenta, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenta pana in momentul platii, in cuantumul convenit de parti sau, in lipsa, in cel prevazut de lege, fara a trebui sa dovedeasca vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul sa faca dovada ca prejudiciul suferit de creditor ca urmare a intarzierii platii ar fi mai mic.” Regula curgerii de drept a dobanzii in obligatiile comerciale era stabilita şi in art. 43 din fostul Cod comercial.[5]
Dispozitia din Codul civil se aplica in prezent atat celor care exploateaza o intreprindere (profesionişti) cat şi celorlalte subiecte de drept civil. In ceea ce priveşte raporturile juridice dintre profesionişti şi dintre aceştia şi autoritatile/institutiile publice nu exista o reglementare speciala, iar acestea din urma mentionate aveau tendinta de a-şi „minimaliza” obligatia de plata a daunelor in caz de intarziere in achitarea sumelor de bani datorate. Legiuitorul roman, prin legea de transpunere a directivei, a introdus un regim mai sever al obligatiilor.
Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea intarzierii in efectuarea platilor in tranzactiile comerciale şi-a propus ca scop stabilirea prin legislatia statelor membre a unor mecanisme suficient de persuasive pentru ca autoritatile publice sa execute in termen cat mai scurt obligatia de plata a pretului bunurilor/prestatiilor. Se observa ca, deşi afirmativ se arata ca masurile vizeaza toate relatiile de afaceri, intentia legiuitorului a fost de a stabili nişte „sanctiuni” pentru nerespectarea termenelor de plata de catre autoritatile/institutiile publice.
Ordonanta nr. 13 din 24 august 2011[6] privind dobanda legala remuneratorie şi penalizatoare pentru obligatii baneşti, precum şi pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale in domeniul bancar prevede in art. 1 ca: „(1) Partile sunt libere sa stabileasca, in conventii, rata dobanzii atat pentru restituirea unui imprumut al unei sume de bani, cat şi pentru intarzierea la plata unei obligatii baneşti.
(2) Dobanda datorata de debitorul obligatiei de a da o suma de bani la un anumit termen, calculata pentru perioada anterioara implinirii termenului scadentei obligatiei, este denumita dobanda remuneratorie.
(3) Dobanda datorata de debitorul obligatiei baneşti pentru neindeplinirea obligatiei respective la scadenta este denumita dobanda penalizatoare.”
Se face distinctie intre „pretul capitalului” sau imprumutul cu dobanda[7] şi daunele moratorii sau de intarziere in executarea obligatiei baneşti.
Rata dobanzii legale remuneratorii se raporteaza la nivelul ratei dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei. Aceasta este rata dobanzii de politica monetara stabilita prin hotarare a Consiliului de administratie al Bancii Nationale a Romaniei. Cea penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobanzii de referinta plus 4 puncte procentuale.
Conform aliniatului nou introdus la art. 3 prin Legea nr. 72/2013 „(2^1) In raporturile dintre profesionişti şi intre aceştia şi autoritatile contractante, dobanda legala penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobanzii de referinta plus 8 puncte procentuale.” Fata de specificul activitatii, cei care incheie tranzactii comerciale işi asuma inclusiv obligatia de a asigura repararea prejudiciului in caz de intarziere la plata. Legea prezuma ca lipsa de folosinta a banilor produce unui profesionist daune mai mari decat unei persoane care nu „exploateaza o intreprindere in scop lucrativ.”
Aceste dispozitii nu se coreleaza din punctul meu de vedere cu cele din alin. 3. Prevederile mentionate stabileau distinctia dintre cuantumul dobanzii legale pentru comerciant şi necomerciant.
Astfel, prin alin. (3) al art. 3 din OG nr. 13/2011 se specifica faptul ca „in raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, in sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codului Civil, republicata, rata dobanzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.”
In concluzie, un profesionist datoreaza dobanda legala penalizatoare la nivelul ratei dobanzii de referinta plus 8 puncte procentuale in caz de intarziere la plata in timp ce o alta persoana care nu este operator economic este obligata la dobanda penalizatoare ce se stabileşte la nivelul ratei dobanzii de referinta plus 4 puncte procentuale diminuata cu 20%.
Art. 4 din OG nr. 13/2011 prevede ca „in raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci cand legea romana este aplicabila şi cand s-a stipulat plata in moneda straina, dobanda legala este de 6% pe an.”. Nu se face distinctie daca elementul de extraneitate este situat intr-un stat membru al Uniunii Europene sau intr-un stat tert. In aceste conditii atunci cand plata este stabilita in Euro va prevala aceasta dispozitie, iar scopul legii de transpunere a actului UE nu va fi atins.
Legea nr. 72/2013 stabileşte domeniul sau de aplicare, conditiile cerute pentru curgerea dobanzii penalizatoare, pentru determinarea acesteia raportat la termenul de scadenta. Aceste aspecte necesita un studiu distinct amplu ce excede obiectivul urmarit de prezentul articol.[8]
Legislatia romana in materia daunelor moratorii in cazul obligatiilor baneşti era la standardele Uniunii Europene. S-a aratat insa ca, in privinta obligatiilor autoritatilor/institutiilor publice aceste norme nu erau eficiente, deoarece acestea nu-şi executa la scadenta platile sau insereaza in dosarele de achizitii clauze de exonerare de raspundere pentru intarziere.
Potrivit art. 8 se precizeaza in mod expres ca „in raporturile dintre autoritatile contractante şi profesionişti, creanta de plata constand in pretul bunurilor livrate sau tariful serviciior prestate produce dobanzi penalizatoare daca sunt indeplinite conditiile prevazute la art. 3 alin. (1).” Nu mai exista nici o indoiala cu privire la aceste conventii.
De asemenea, atunci cand dobanda pentru efectuarea cu intarziere a platilor in tranzactiile comerciale devine exigibila (fara a fi necesara o notificare – punere in intarziere), creditorul are dreptul de a obtine de la debitor o suma fixa de 40 EUR, in calitate de despagubire minima. Aceasta compensatie acordata independent de dobanda este o noutate pentru legislatia romana.
Tot in vederea combaterii intarzierii in efectuarea platilor in tranzactiile comerciale de catre autoritatile publice s-au reglementat „clauzele şi practicile abuzive.” Conform art. 12 „practica sau clauza contractuala prin care se stabileşte in mod vadit inechitabil, in raport cu creditorul, termenul de plata, nivelul dobanzii pentru plata intarziata sau al daunelor-interese suplimentare este considerata abuziva.” Pentru a se determina daca o clauza contractuala este abuziva se apreciaza in concret in functie de „circumstantele cazului.” Acestea sunt enumerare exemplificativ in art. 13:
a) abaterile grave de la practicile statornicite intre parti sau de la uzantele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri;
b) nerespectarea principiului bunei-credinte şi a principiilor de diligenta in executarea obligatiilor;
c) natura bunurilor sau serviciilor;
d) neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plata sau de la rata dobanzii, potrivit prezentei legi;
e) pozitia dominanta a cocontractantului in raport cu o intreprindere mica sau mijlocie.
Urmatorul articol din Legea nr. 72/2013 stabileşte care sunt clauzele calificate de lege ca fiind abuzive:
a) exclud posibilitatea aplicarii de dobanzi penalizatoare sau stabilesc dobanzi penalizatoare inferioare dobanzii legale penalizatoare;
b) fixeaza o obligatie de punere in intarziere pentru a opera curgerea dobanzilor;
c) prevad un termen mai mare de la care creanta produce dobanzi decat cel prevazut la art. 3 alin. (3) sau, dupa caz, la art. 6 şi art. 7 alin. (1);
d) fixeaza, in contractele dintre profesionişti şi autoritati contractante, un termen de plata mai mare decat cel prevazut la art. 7 alin. (1);
e) elimina posibilitatea platii de daune-interese suplimentare;
f) stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii.
Sanctiunea introducerii acestor clauze in contract este nulitatea absoluta.
sursa: www.juridice.ro
www.decalex.ro