CESIUNEA DE CREANTA. PRELUAREA DE DATORIE

1. Formele  juridice ale preluarii de datorie

Preluarea de datorie, ca instrument juridic inovator de transmisiune a obligatiilor a fost creat cu intentia declarata[1] de a inlocui novatia  prin schimbare de debitor cu o institutie adaptata schimburilor economice rapide dintre agentii economici, in scopul reglarii raporturile obligationale multiple si a optimizarii sanselor creditorului de a-si realiza  creanta.

Codul civil defineste in art. 1599 preluarea de datorie ca fiind transmiterea de catre debitor a obligatiei de a plati o suma de bani ori de a executa o alta prestatie catre o alta persoana si enumera doua forme alternative de realizare a  operatiunii: (a) fie printr-un contract incheiat intre debitorul initial si noul debitor, (b) fie printr-un contract incheiat intre creditor si noul debitor, prin care acesta din urma isi asuma obligatia debitorului initial. Daca preluarea de datorie in primul caz se realizeaza prin transmiterea obligatiei de la debitorul initial catre noul debitor, contractul dintre creditor si noul debitor are ca obiect asumarea fata de creditor a datoriei de catre un nou debitor.

Observam ca primul contract corespunde definitiei preluarii de datorie vazuta ca transmisiune (cesiune) a datoriei de la debitor catre o alta persoana, cu diferenta notabila fata de o veritabila cesiune, a necesitatii obtinerii consimtamantului creditorului pentru producerea efectelor juridice specifice. Cesiunea de datorie, ca institutie in oglinda a cesiunii de creanta, se putea realiza si sub imperiul Codului civil din 1866 prin intermediul delegatiei perfecte sau novatiei prin schimbare de debitor, efectele acestora fiind, insa, stingerea vechii obligatii si inlocuirea acesteia cu una noua, dezavantajul evident pentru creditor fiind pierderea garantiilor adiacente vechii datorii.

A doua forma sub care se poate realiza preluarea datoriei schimba radical vectorul de directie al operatiunii, preluarea nemaifiind o transmitere a datoriei de la persoana in patrimoniul careia aceasta se afla (debitorul initial) catre un tert, ci o asumare a datoriei  de catre tert, prin raport juridic incheiat direct cu creditorul obligatiei.

Analizand in continuare cele doua forme ale preluarii de datorie vom incerca sa evidentiem diferentele de continut si de efecte ale acestora in ceea ce priveste raporturilor dintre debitorul initial si noul debitor, dintre noul debitor si creditor precum si dintre acesta din urma si debitorul initial.

2. Preluarea de datorie realizata prin contract incheiat intre debitorul initial si noul debitor

Contractul intre debitorul initial si noul debitor se bucura de o reglementare distincta  in cadrul Capitolului III rezervat preluarii de datorie (din Titlul VI – Transmisiunea si Transformarea obligatiilor) si poate fi privit ca o operatiune in care se regasesc trasaturile cesiunii de creanta si ale delegatiei – perfecta sau imperfecta dupa cum preluarea are ca efect liberarea sau nu a debitorului initial. Spre deosebire insa de cesiunea de creanta, unde rolul debitorului cedat este unul pasiv, cesiunea de datorie isi produce efectele doar cu consimtamântului creditorului “cedat”, solutia fiind chemata sa acomodeze necesitatea dinamizarii raporturilor obligationale cu cerintele de solvabilitate necesare pentru siguranta creditorului.

Preluarea de datorie sub forma contractului dintre debitorul initial si tert poate fi realizata prin chiar raportul obligational dintre creditor si debitorul initial, o astfel de operatiune având un cert avantaj de timp, dat fiind ca, din start, se obtine consimtamântul creditorului. Acest contract, desi unic, va indeplini doua functii – de izvor al obligatiei propriu-zise si de transmitere a acesteia catre un nou debitor. Cele doua raporturi obligationale nu se vor confunda, noul debitor nefiind in masura sa opuna creditorului aparari intemeiate pe angajamentul de preluare a datoriei, chiar daca acest raport obligational dintre noul debitorul si debitorul initial a fost motivul determinant al preluarii. In acelasi timp, partile, pentru a beneficia de avantajele preluarii de datorie – transmisiunea in totalitate a garantiilor creantei -, trebuie sa defineasca foarte clar termenii contractului, nefiind de neglijat riscul confuziei dintre noul debitor si fideiusor ori de calificare a contractului drept o novatie prin schimbare de debitor sau o delegatie.

In cazul unui acord separat de preluare a datoriei, incheiat de debitorul initial cu noul debitor concomitent sau ulterior raportului obligational initial, producerea efectelor fata de creditor este conditionata de obtinerea de catre oricare dintre partile contractului de preluare, a consimtamântului acestuia.

Principalul efect al preluarii de datorie este  inlocuirea debitorului initial cu noul debitor. In situatia in care creditorul nu a acceptat preluarea de datorie efectul acesteia nu se manifesta fata de creditor, dar obligatia de plata a  datoriei subzista in raporturile dintre debitorul initial si noul debitor, acesta din urma fiind obligat in continuare sa il elibereze pe debitorul initial, prin plata la timp a obligatiei, conform art. 1608 Cod civil. Desi in acest caz, plata se realizeaza intre debitori, executarea obligatiei de catre noul debitor direct creditorului neacceptant nu este exclusa, acceptarea platii echivalând cu o confirmare de catre creditor a preluarii de datoriei.

Desi preluarea de datorie acceptata de creditor conduce la  inlocuirea debitorului initial cu noul debitor, acest efect nu presupune in mod necesar si eliberarea debitorului initial. Din continutul art. 1600 rezulta ca partile pot conveni ca debitorul initial sa nu fie liberat, acelasi efect producându-se si in situatia insolvabilitatii noului debitor la momentul preluarii datoriei, in cazul in care insolvabilitate acestuia nu a fost cunoscuta la acel moment de creditorul acceptant.

Desi liberarea debitorului initial apare ca un efect conditionat de vointa partilor, apreciem ca in situatia in care partile tac si nici restul clauzelor nu sunt lamuritoare in acest sens, liberarea debitorului initial se prezuma.

Pe de alta parte, in cazul neliberarii debitorului initial, raporturile dintre acesta si noul debitor nu pot fi, fara a exclude posibilitatea unei stipulatii contrare, de solidaritate pasiva, efectul de inlocuire a debitorului initial cu un nou debitor producându-se  indiferent de vointa partilor.

Astfel, in situatia neliberarii debitorului initial, acesta desi continua sa ramâna obligat creditorului, prin efectul inlocuirii obligatia sa devine subsidiara, fiind susceptibil de urmarire doar in cazul  in care noul debitor nu executa obligatia preluata.

Cu privire la acest subiect, doctrina[2]  pune in evidenta indepartarea textului normativ românesc de Principiile Unidroit (sursa de inspiratie pentru Codul civil) acestea din urma instituind expres o solidaritate a debitorilor in cazul neliberarii debitorului initial.

Preluarea de datorie instituie, ca noutate fata de formele anterioare prin care se putea realiza inlocuirea unui debitor cu un altul – delegatia, novatia prin schimbare de debitor – pastrarea cvasitotala a garantiilor creantei initiale, cu exceptia garantiilor ce nu pot fi separate de persoana debitorului si a celor instituite de terti.

Legiuitorul nu explica, insa, ce intelege prin garantii ce nu pot fi separate de persoana debitorului, astfel incât ramâne in sarcina teoreticienilor, practicienilor si mai ales a jurisprudentei interpretarea si acomodarea aceastei  prevederi cu natura si continutul specific al diferitelor tipuri de garantii. Liberarea debitorului, asadar, nu va avea ca efect stingerea datoriei initiale astfel cum aceasta a fost contractata, accesoriile si garantiile ei mentinându-se, cu exceptiile prevazute in art. 1602 Cod civil.

De asemenea, ramâne de limpezit efectul pe care mentinerea garantiilor instituite de debitorul initial o are asupra raporturilor dintre  acesta si noul debitor. In acest context apreciem ca transmiterea garantiilor personale autonome (scrisoarea de garantie si scrisoarea de confort) si a garantiilor reale (ipoteca si gajul) nu poate avea loc decât cu acordul expres al debitorului initial ce le-a instituit.

O interpretare in sensul transmiterii garantiilor in lipsa acordului debitorului initial, conduce la concluzia instituirii de catre legiuitor a unei obligatii legale de garantare a datoriei in sarcina debitorului initial, cu posibilitatea acestuia de a se regresa ulterior impotriva noului debitor.

In cazul desfiintarii contractului de preluare, obligatia debitorului initial, potrivit  art. 1604 Cod civil, renaste cu toate accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de tertii de buna-credinta, creditorul având dreptul, de asemenea, sa ceara daune-interese celui ce a preluat datoria, daca acesta nu dovedeste lipsa vinovatiei sale in desfiintarea contractului si inexistenta unor prejudicii suferite de creditor.

Dreptul creditorului de a pretinde daune interese tertului in situatia desfiintarii contractului de preluare, nu poate avea eficienta decât in situatia unui creditor acceptant,  in caz contrar fiind incidente prevederile art. 1608 Cod civil[3].

3. Preluarea de datorie realizata prin contract incheiat intre creditor si noul debitor (asumarea  datoriei)

Legiuitorul enunta  acest contract in art. 1599 lit. b) Cod civil, reglementarea propriu-zisa fiind cuprinsa in dispozitiile generale ale capitolului dedicat preluarii de datorie.

Neconcordanta dintre definitia preluarii de datorie – ca transmisiune de la debitorul initial catre o alta persoana – si forma sub care se realizeaza in cazul asumarii datoriei de catre noul debitor direct si exclusiv fata de creditor, este generatoare de confuzie in ceea ce priveste rolul debitorului initial in raportul juridic creat, doctrina inregistrând déjà interpretari diferite cu privire la acest subiect.

Noul Cod Civil – Comentariu pe articole[4] descrie contractul dintre creditor si noul debitor [art. 1599 lit. b) Cod civil] ca fiind substituirea noului debitor in drepturile si obligatiile debitorului initial, cu acordul creditorului, acesta fiind el insusi parte in contract, spre deosebire de transmisiunea datoriei de la debitorul initial catre noul debitor [art. 1599 lit. b) Cod civil] caz in care creditorului i se cere acordul asupra substituirii convenite intre debitor si tert. Desi comentariul este vag in ceea ce priveste rolul debitorului in contractul de asumare a datoriei prevazut la art. 1599 lit. b) Cod civil, se poate concluziona ca exista posiblitatea atât a unui acord in trei (creditor, noul debitor si debitorul initial) cât si a unui acord doar intre creditor si noul debitor, fara participarea debitorului initial.

Intr-un alt comentariu pe articole al Noului Cod civil[5], autorul, referindu-se la doctrina juridica franceza, aminteste doua conceptii referitoare la delegatie – institutia anterioara preluarii de datorie: conceptia extensiva, potrivit careia elemental esential si specific al acesteia este angajamentul noului debitor fata de creditor si conceptia restrictiva care sustine necesitatea preexistentei unui raport juridic intre debitori.

In opinia autorului, Codul civil român pare sa achieseze la conceptia extensiva in ceea ce priveste contractul dintre creditor si noul debitor, “deoarece acesta vorbeste de acordul creditorului direct cu noul debitor, fara participarea celui initial”  desi, se arata in continuare,  in practica, delegatia si preluarea de datorie se grefeaza aproape intotdeauna pe existenta a doua raporturi juridice obligationale, intre creditor si primul debitor si, respectiv, intre cei doi debitori.

Potrivit lucrarii citate nu ne-am afla (n.n. in cazul contractului prevazut la lit. b)  in situatia delegatiei sau a preluarii de datorie “ci a altei operatiuni juridice, cum ar fi o fideiusiune sau un contract de garantie autonoma, calificarea operatiunii depinzând  de cauza angajamentului noului debitor si de regimul exceptiilor ce insotesc obligatia acestuia fata de creditor si pe care le poate invoca in apararea sa”. Natura juridica si normele aplicabile par a depinde, asadar, de vointa partilor: “daca acestea au calificat operatiunea drept o preluare de datorie, regulile acesteia se vor aplica prioritar si doar in subsidiar cele, de exemplu, ale fideiusiunii; daca partile nu au prevazut nimic (ci doar au descris continutul operatiunii), apreciem ca regulile preluarii de datorie vor fi norma general iar celelate vor fi norma speciala” .

In sustinerea acestui punct de vedere autorul citeaza decizia din 8 ianuarie  1890 a Curtii de Casatie, Sectia a II a, potrivit careia: ”o operatiune de plata numai atunci opereaza novatiunea când exista concursul vointei delegantului, al creditorului care accepta delegatiunea sau delegatarul, si, in fine, a delegatului care se obliga sa devina debitorul direct al creditorului”.

Intr-o alta interpretare a textelor Codului civil[6], ambele forme ale preluarii de datorie sunt prezentate ca fiind raporturi oblgationale tripartite, in cazul transmisiunii de la debitor la tert impunându-se consimtamântul creditorului pe când  in situatia asumarii datoriei de catre noul debitor, prin acord direct cu creditorul, fiind necesara notificarea debitorului initial de catre noul debitor.

Cu toate interpretarile diferite in ceea ce priveste rolul rezervat de legiuitor debitorului initial, asumarea datoriei de catre noul debitor, astfel cum este strict definita inart. 1599 lit. b) Cod civil, poate avea loc fara consimtamântul sau notificarea debitorului initial. Efectul de inlocuire se  produce in virtutea art. 1600 (efect comun ambelor forme de preluare a datoriei) iar liberarea debitorului initial depinde ca si in cazul preluarii datoriei prin transmitere, de vointa partilor contractului – creditor si noul debitor. In cazul neliberarii sale, debitorul initial este tinut in continuare de obligatia contractata, cu acelasi efect de subsidiaritate, daca prin contract nu s-a prevazut expres solidaritatea pasiva. Cu toate acestea, asumarea datoriei de catre un tert nu deroga de la prevederile art. 1474 alin. 1 Cod civil[7], debitorul initial pastrându-si dreptul de a se opune preluarii de datorie.

In cazul unei plati ce presupune transmiterea bunurilor unui tert (in aceasta situatie fiind chiar debitorul initial), obligatia asumata de noul debitor implica si obligatia de procurare a bunurilor tertului sau de obtinere a acordului tertului, situatie ce readuce in discutie necesitatea participarii debitorului initial la perfectarea raportului obligational dintre creditor si noul debitor.

Lipsa de claritate a textelor ce reglementeaza preluarea de datorie, mai ales in ceea ce priveste contractul direct intre creditor si noul debitor, va genera fara indoiala, in viitor, o doctrina bogata iar continutul si efectele acestui instrument juridic se vor decanta cu mai multa precizie in arena raporturilor de zi cu zi ale participantilor la circuitul civil, fie ei profesionisti sau nu, ocazie cu care se va verifica si utilitatea acestei noi institutii, aparuta din dorinta de a simplifica si  dinamiza  schimburile economice multiple.

sursa: juridice.ro

www.decalex.ro

0742297538