LIPSIREA DE LIBERTATE IN MOD ILEGAL

            In acest sudiu de caz incercam sa detaliem cat mai mult problemele intalnite la infractiune prevazuta in codul penal la art. 189 si anume: „Lipsirea de libertate in mod ilegal”.

Libertatea este un atribut essential al persoanei, ca membra a societatii. Aceasta apare ca fiind totalitatea posibilitatilor de actiune si de afirmare a persoanei, in vederea realizarii drepturilor si aspiratiilor care o anima. Libertatea este o valoare consacrata si garantata de Constitutia Romaniei, sub diferitele sale forme; libertatea fizica, inviolabilitatea vietii intime, inviolabilitatea domiciliului, libertatea si secretul corespondentei, libertatea de vointa si actiune.

Articolul 23 alin.1 al Constitutiei prevede urmatoarele: “libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile”. In art.25 al Constitutiei, se prevede ca “ Dreptul la libera circulatie, in tara si in strainatate, este garantat. Legea stabileste conditiile exercitarii acestui drept”, iar alin.2  al aceluiasi articol prevede ca ”Fiecarui cetatean ii este asigurat dreptul de a-si stabili domiciliul sau resedinta in rice localitate din tara, de a emigra precum si de a reveni in tara”. In mod corespunzator, in dispozitia art. 27 alin.1 al Constitutiei se prevede ca “ Domiciliul si resedinta sunt inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramane in domiciliul ori in resedinta unei persoane fara invoirea acesteia. Articolul 28 al Constitutiei statueaza faptul ca “ secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor telefonice si al celorlate mijloace legale de comunicare este inviolabil.”

Toate aceste aspect ale libertatii persoanei se constituie, la randul lor, in tot atatea valori fundamentale garantate prin Constitutie, garantare care consta in incriminarea si sanctionarea faptelor prin care aceste libertati sunt stirbite sau puse in perciol.

Infractiunile contra libertatii persoanei prezinta un perciol social evident, deoarece desfasurarea normal a vietii sociale nu este cu putinta fara respectarea libertatii persoanei sub diferitele aspect ale acesteia.

Infractiunile contra libertatii persoanelor sunt cuprinse in cap.II al titlului al II-lea al partii speciale a Codului Penal fiind prevazute in art.189-196. Aceste infractiuni sunt: lipsirea de libertate in mod illegal, sclavia, amenintarea, santajul, supunerea la munca fortata sau obligatorie, violarea de domiciliu, amenintarea, santajul, violarea secretului corespondentei si divulgarea secretului profesional.

Lipsirea de libertate in mod illegal este fapta persoanei care lipseste de libertatea fizica o alta persoana, fara sa existe un temei legal pentru aceasta. Sechestrarea unei persoane, in sensul inchiderii acesteia intr-o incapere din care nu poate iesi, urcarea ei cu forta intr-un vehicul si transportarea intr-un loc unde este lipsita de posibilitatea de a se deplasa, impiedicarea unei persoane de a merge intr-un anumit loc, sunt fapte de lipsire de libertate a unei persoane. Ele prezinta pericol social evident, deoarece fac cu neputinta desfasurarea normal a relatiilor sociale. Asa cum am aratat mai sus, Constitutia Romaniei consacra inviolabilitatea libertatii si siguranta persoanei, iar garantarea acestei valori se realizeaza prin incriminarea si sanctionarea lipsirii de libertate a persoanei.

Codul Penal roman in vigoare incrimineaza si sanctioneaza lipsirea de libertate in mod illegal prin dispozitiile art. 189. In redactarea initiala a acestui articol, fapta era incriminate intr-o varianta simpla, in alin.1, ca lipsire de libertate fara temei legal, cum este si in prezent, sanctionata cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda si intr-o variant agravata, in alin.2, sanctionata cu inchisoare de la 1 la 5 ani. Textul art.189 C.Penal a fost modificat si completat prin Decretul-Lege nr 112 din 30 martie 1990, iar modificarea a constat in sporirea limitelor de pedeapsa pentru cele doua variante ale infractiunii, prevazute cu inchisoarea de la 6 luni la 3 ani pentru variant simpla si inchisoarea de la 2 la 7 ani pentru variant agravata, iar completarea a constat in adaugarea la textul existent a inca 3 alineate. Prin alineatele 3 si 4 s-au instituir, ca variante aggravate deosebite ale lipsirii de libertate in mod illegal, ipotezele in care in schimbul eliberarii persoanelor sechestrate se cere ca statul, o persoana juridical, o organizatie international interguvernamentala sau un grup de persoane sa indeplineasca un anumit act. In varianta alin.4, se prevede o pedeapsa mai grea pentru cazul in care fapta a avut ca urmare moartea victimei. In cel de-al treilea alineat nou introdus, s-a prevazut pedepsirea tentativei precum si asimilarea actelor preparatorii cu tentative la infractiunea de lipsire de libertate in mod illegal.

Modificarea si mai ales completarea textului art.189 C.Penal prin Decretul-Lege nr.112 din 1990 a fost consecinta aderarii Romaniei la Conventia Internationala contra luarii de ostatici, adoptata la New York la 17 decembrie 1979. Aderarea Romaniei la aceasta conventie a avut loc prin Decretul-Lege nr.111 din 30 martie 1990. Prin aderarea la Conventia Internationala mentionata, Romania s-a angajat sa reprime luarea de ostatici, ca manifestare a terorismului international. Potrivit dispozitiei din art.1 al Conventiei, comite infractiunea de luare de ostatici oricine sechestreaza o persoana sau o detine si o ameninta ca o va omori, o va rani sau ca va continua sa o detina pentru a constringe o parte terta, si anume un stat, o organizatie international interguvernamentala, o persoana fizica sau un grup de persoane, sa indeplineasca un act oarecare sau sa se abtina de la un asemenea act, ca o conditie explicita sau implicita a punerii in libertatea a ostaticului.

Legiuitorul roman si-a indeplinit aceasta obligatie asumata nu prin institutirea unei incriminari speciale in acest scop, ci prin adaugarea unor dispozitii adecvate la textul din Codul penal care incrimina lipsirea de libertate in mod illegal. In urma acestei completari, art.189 incrimineaza si sanctioneaza nu numai lipsirea de libertatea in mod illegal, dar si luarea de ostatici ca manifestare a terorismului.

Lipsirea de libertate in mod illegal are ca obiect juridic libertatea fiziza a persoanei si relatiile sociale a caror desfasurare normal este conditionata de apararea acestei valori. Este vorba despre libertatea generala de actiune, dar se vizeaza in special, libertatea de miscare, de deplasare a persoanei. La variantele aggravate, in anumite cazuri, infractiunea capata un character complex si de aceea exista si un obiect juridic adiacent, care consta fie in relatiile patrimoniale, fie in libertatea sexuala, fie in sanatatea sau viata persoanelor.

Obiectul material il constituie corpul persoanei sechestrate, rapite, expuse conditiilor privarii de libertate. La variant agrvata care priveste cererea unui folos material sau orice alt avantaj, poate fi obiect material un bun patrimonial.

Elementul material al infractiunii de lipsire de libertate in mod illegal consta intr-o actiune sau inactiune care are drept rezultat lipsirea de libertate fizica a unei persoane. Lipsirea de libertate se poate realiza fie prin impiedicarea persoanei de a se deplasa, fie prin silirea ei de a se deplasa contra vointei sale. Exista privarea de libertate cand o persoana este legata de un copacc in padure sau cand I se leaga mainile si picioarele si este lasata intr-un camp. Lipsirea de libertate in mod illegal se poate realiza si printr-o inactiune, constand in omisiunea de a pune in libertate o persoana atunci cand au incetat temeiurile pentru privarea sau restrangerea libertatii acesteia. In toate cazurile, pentru ca fapta sa constituie elementul material al infractiunii, trebuie indeplinita cerinta esentiala ca privarea de libertate sa aiba loc in mod illegal. Nu este indeplinita aceasta cerinta atunci cand privarea de libertate este ingaduita, spre exemplu in cazul persoanelor retinute intr-o carantina, militarii retinuti in unitati, atata timp cat sunt indeplinite conditiile legale. De asemenea, nu este indeplinita cerinta esentiala atunci cand privarea de libertate este legitima, ca in cazul masurilor preventive sau al retinerii infractorului de catre cetateni in cazul unei infractiuni flagrante.

In practica s-a decis ca exista infractiunea de lipsire de libertate in mod illegal in ipoteza in care faptuitorul a actionat in baza unui ordin illegal al superiorului. In aprecierea elementului material ca element constitutive, un factor important il reprezinta durata privarii de libertate. Aceasta durata nu are, insa, character absolut. Se va aprecia, de la caz la caz, daca intervalul de timp in care s-a mentinut starea de lipsire de libertate a fost sufficient pentru a reprezenta intr-adevar o ingradire efectiva a libertatii de miscare a victimei. Exista lipsire de libertate chiar in cazul in care durata a fost extreme de redusa, inclusive cateva secunde, daca in intervalul de timp respectiv victim a fost impiedicata sa realizeze o anumita actiune, spre exemplu, pierde trenul ori rateaza posibilitatea de a se prezenta la concurs, la o licitatie etc.

Problema intervalului de timp este foarte importanta si in care trebuie sa se stabileasca daca lipsirea de libertate este absorbita in continutul altei infractiuni ori intra in concurs cu alta infractiune. Aceasta problema apare cel mai des in cazul in care restrangerea libertatii fizice a unei persoane este insotita fie de o infractiune de viol, fie de o talharie.

In cazul violului, constrangerea exercitata asupra victimei in vederea realizarii actului sexual presupune, in mod natural, si lipsirea de libertate a acesteia. De aceea, in multe cazuri, infractiunea de lipsire de libertate este absorbita in viol. Daca, insa, lipsirea de libertate se mentine pe o durata ce depaseste realizarea actelor material necesare violului, va fi concurs de infractiuni.

In cazul in care restrangerea libertatii de miscare este insotita de o talharie, in principiu, talharia va absorbi lipsirea de libertate deoarece, chiar daca acesta lipsire va continua dup ace are loc insusirea bunului, ea va ajuta faptuitorul, fie pentru pastrarea bunului furat, fie pentru ca sa-si asigure scaparea, ceea ce reprezinta modalitati de realizare a infractiunii de talharie. Exista insa si situatii in care se poate retine un concurs de infractiuni, daca se constata ca lipsirea de libertate nu are legatura cu infractiunea de talharie, in vreuna din modalitatile ei de realizare, daca actiunile ce reprezinta elementul material al lipsirii de libertate nu se suprapun cu violentele ce intra in latura obiectiva a talhariei.

Urmarea imediata consta in restrangerea libertatii fizice a persoanei. La variantele aggravate se pot produce unele urmari speciale: producerea de suferinte sau punerea in primejdie a sanatatii sau a vietii sau decesul victimei.

Legatura de cauzalitate rezulta din materialitatea faptei in variant simpla, in cazul unora din variantele aggravate, cum ar fi , de exemplu, moartea victimei, legatura de cauzalitate trebuie stabilita in mod concret, dovedita.

Elementul subiectiv al infractiunii de lipsire de libertate in mod illegal, in toate variantele, imbraca forma intentiei, cu exceptia variantei din alin 6al art.189 la care moartea sa sinuciderea victimei apare ca o urmare praeterintentionata.

Subiectul activ nu este, in principiu, circumstantiat. Participatia penala este posibila in toate formele, dar coautoratul si complicitatea concomitenta duc la retinerea variantei agravate de la alin.2 unde, pentru una din modalitati, subiectul active este reprezentat de o pluralitate de faptuitori. La variant agravata de la alin.5, subiectul active trebuie sa fie o persoan care face parte dintr-un grup organizat.

Subiectul pasiv poate, in principiu, sa fie orice persoana. La variant agravata de la alin.2 una din modalitati are ca subiect pasiv minorul. La variant agravata de la alin.4 exista un subiect pasiv secundar sau adiacent, reprezentat de stat, printr-una din institutiile sale, de o persoana juridical, o organizatie international interguvernamentala sau de un grup de persoane.

Infractiunea se consuma in momentul in care se produce urmarea imediata, respective si restrangerea libertatii persoanei. Fiind o infractiune continua, exista si un moment al epuizarii, care coincide cu momentul in care inceteaza privarea de libertate.

Prima varianta agravata, prevazuta de alin.2 al art.189 cuprinde opt imprejurari in care se poate comite fapta: prin simularea de calitati oficiale; prin rapire; de catre o persoana inarmata; de catre doua sau mai multe persoane impreuna; cand in schimbul eliberarii persoanei sechestrate sau rapite, se cere un folos material; cand victima este un minor; cand victima este supusa unor suferinte fizice; cand sanatatea victimei este pusa in pericol. Pentru existent variantei aggravate, este suficienta una din imprejurari. Pluralitatea acestora nu va atrage o pluralitate de agravari, dar va fi avuta in vedere la individualizarea pedepsei.

Cea de-a doua varianta agravata, prevazuta la alin.3, se refera la lispirea de libertate a unei persoane, realizata in scopul de a o oblige pe aceasta la practicarea prostitutiei.Prin prostitutie se intelege, conform art.328 C.Pen, fapta unei persoane care isi procura mijloacele de existent sau principalele mijloace de existent practicand in acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane. Aceasta varianta agravata se regaseste practice in infractiunile complexe de traffic de persoane si traffic de minori, prevazute de art.12 alin.1 si, respective, art.13 alin.2 din Legea 678/2001, privind prevenirea si combaterea traficului de persoane.  In urma unei practice neunitare, instanta suprema a fost sesizata cu un recurs in interesul legii, care a admis recursul si a decis urmatoarele: “Fapta persoanei care restructureaza, transporta, transfera, cazeaza sau primeste o alta persoana pe care a lipsit-o de libertate, prin rapier, in scopul exploatarii constituie infractiunea complexa de traffic de persoane prevazuta de art.12 alin.1 din Legea 687/2001, nefiind incidente si dispozitiile art.189 alin.1-3 din C.Penal. Aceeasi fapta de recrutare, transferare, transportare, gazduire sau primirea unui minor lipsit de libertate, prin rapire, in scopul exploatarii acestuia constituie infractiunea de traffic de minori prevazuta de art.13 alin.2 din Legea 687/2001, nefiind incidente dispozitiile de drept comun ale art.189 alin3 din C.Penal.

A treia varianta agravanta prevazuta de alin.4 se refera la ipoteza in care eliberarea persoanei este conditionata de o anumita conduit din partea unor entitati statale, interstatale, persoane juridice sau grupuri de persoane.

A patra varianta agravanta, prevazuta la alin.5 se distinge prin existent unui subiect activ circumstantiat. Autorul faptei trebuie sa fie o persoana care face parte dintr-un grup organizat. Aceasta varianta a fost introdusa prin Legea 169/2002, deci anterior Legii privind prevenirea si combaterea criminalitatii organizate in care se defineste grupul infractional organizat.

A cincea varianta agravat, prevazuta de alin.6 si se distinge printr-o urmare imediata mai grava, respective decesul victimei. Acest rezultat poate sa fie datorat in mod nemijlocit conditiilor in care s-a realizat privarea de libertate sau poate sa fie datorat sinuciderii.  Elementul subiectiv al acestei variante aggravate este reprezentat prin preaeterintentie, ceea ce inseamna ca faptuitorul comite cu intentie unele actiuni ori inactiuni care vizeaza restrangerea libertatii persoanei, dar rezultatul este mai grav, decesul, se produce din culpa.

Tentativa la lipsirea de libertate in mod ilegal, in variantele prevazute de alin. 1-4, se pedepseste, iar la varianta de la alin.4, actele preparatorii, constand in producerea sau procurarea mijloacelor sau a instrumentelor ori in luarea de masuri in vederea comiterii faptei, sunt asimilate cu tentativa. S-a urmarit sanctionarea mai severa a lipsirii ilegale de libertate ca act terorist.

Fiind o infractiune cu un ridicat grad de pericol, lipsirea de libertate in mod illegal este sanctionata cu pedeapsa inchisorii, in cuantum crescator potrivit gravitatii variantelor. Se remarca pedeapsa prevazuta de legiuitor in cazul alin.6, respective inchisoarea de la 15 la 25 de ani, pedeapsa ce se situeaza la nivelul unui omor calificativ sau la nivelul unui omor deosebit de grav. Aceasta egalizare a pedepselor intr-o infractiune, totusi, praeteintentionata, si infractiuni calificate comise cu intentie, submineaza caracterul exemplificative si preventive al pedepsei.

Cat priveste aspectele procesuale, in cazul variantelor aggravate prevazute la alin.3-6, urmarirea penala se efectueaza, in mod obligatoriu, de catre procuror, iar competenta de judecata a cauzelor apartine tribunalului.

Cat priveste jurisprudenta CEDO in materia privarii de libertate, amintim hotărârea Guzzardi versus Italia, 6 noiembrie 1980, 7367/76 care arata ca, pentru a determina dacă o persoană este privată de libertate trebuie plecat de la situaţia sa concretă şi trebuie luate în calcul tipul, durata, efectele şi modalităţile de executare a măsurii în cauză.

Curtea aminteşte că, proclamând dreptul la libertate, art. 5 § 1 vizează libertatea fizică a persoanei, având drept scop să se asigure că nimeni nu poate fi deţinut de o manieră arbitrară. Astfel, în ceea ce priveşte conţinutul său, privarea de libertate nu priveşte simple restricţii ale libertăţii de a circula la care se referă art. 2 din Protocolul nr. 4, ci mai mult decât atât. Pentru a determina dacă o persoană este privată de libertate în sensul acestui text trebuie plecat de la situaţia sa concretă şi trebuie luate în calcul tipul, durata, efectele şi modalităţile de executare a măsurii în cauză. Între privarea de libertate şi restrângerea libertăţii mişcare nu există decât o diferenţă de intensitate, nu de natură sau de esenţă. Plasarea unei situaţii într-una din cele două forme este, în cazuri marginale, destul de dificilă. În speţă, chiar dacă spaţiul avut la dispoziţie de către reclamant pentru a se deplasa depăşea cu mult dimensiunile unei celule şi nu existau nici un fel de obstacole materiale care să circumscrie acel spaţiu, el nu avea acces decât la spaţiul unei părţi mici dintr-o insulă, ceea ce este echivalent cu o privare de libertate.

BIBLIOGRAFIE

1. Bulai, Costica; Filipas, Avram; Mitrache, Constantin; Bulai, Bogdan Nicolae; Mitrache, Cristian: Institutii de drept penal, ed a IV-a, Editura Trei, 2008
2. Cioclei, Valerian: Drept penal. Partea speciala, Editura C.H.Beck, 2009
3. Jurisprudenta CEDO

                                                ANEXA 1

Hotărârea Marii Camere în cauza Creangă împotriva României – Sarcina probei referitor la privarea de libertate. Imposibilitatea părăsirii sediului parchetului. Nelegalitatea privării de libertate

Din versiunea concordantă a situaţiei de fapt, astfel cum a fost prezentată Curţii de către reclamant şi de către Guvern,[1] reiese că pe data de 16 iulie 2003, reclamantul, ofiţer de poliţie judiciară, a fost informat că trebuie să se prezinte la Parchetul Naţional Anticorupţie[2] („P.N.A.”), fără a i se da informaţii suplimentare.

Reclamantul, împreună cu alţi colegi, s-au prezentat pe data de 16 iulie 2003 în jurul orei 08:45 la sediul P.N.A. La ora 09:00 au fost chemaţi în sediul parchetului, iar la intrare, un ofiţer de poliţie le-a trecut datele personale într-un registru.

De la acest moment, versiunile asupra situaţiei de fapt sunt divergente. Astfel, Guvernul susţine că, după ce au intrat, au fost întâmpinaţi de către procurorul V.D. care i-a informat că împotriva lor se realizează acte premergătoare privind săvârşirea infracţiunii de furt de ţiţei din conducte. Întrucât aceştia au negat implicarea lor în asemenea fapte, li s-a cerut să completeze un chestionar cu 10 întrebări. În jurul orei 12:00 procurorul V.D. a revenit şi i-a informat că a fost începută urmărirea penală împotriva a zece poliţişti, printre care şi împotriva reclamantul, pentru luare de mită, complicitate la furt calificat şi constituire de grup infracţional. Guvernul susţine că cei puşi sub urmărire au fost informaţi de dreptul de a fi asistaţi de către un avocat, precum şi că trebuie să dea noi declaraţii şi să participe la confruntări. Guvernul afirmă că reclamantul a fost liber să plece oricând dorea şi nu a fost păzit.

Versiunea reclamantului diferă în mod substanţial, acesta susţinând că după ce au completat declaraţiile iniţiale, au fost ameninţaţi de către procuror cu arestarea preventivă. De asemenea, o trupă de jandarmi a intrat în camera în are se aflau ofiţerii şi le-a solicitat acestora să scoată telefoanele mobile şi să le pună pe o masă alăturată. Totodată, au fost informaţi că aveau dreptul să iasă încăpere pentru a fuma sau pentru a folosi toaleta doar însoţiţi de un jandarm înarmat.

Potrivit Guvernului, în jurul orelor 13:00-14:00, după sosirea avocaţilor aleşi (pentru 5 din acuzaţi) şi a avocaţilor din oficiu, procurorul a procedat la luarea declaraţiilor de la fiecare învinuit, ceea ce a durat în jur de 3-4 ore. La un moment neprecizat, reclamantul a dat o declaraţie pe formular care conţinea cuvintele „Suspect/Acuzat” prin care se preciza că reclamantul a fost informat cu privire la acuzaţiile aduse, încadrarea lor juridică şi a drepturilor procedurale. Declaraţia a fost semnată de procuror, învinuit şi de către avocatul din oficiu. Ulterior au fost realizate mai multe confruntări între învinuiţi.

La ora 22:00 procurorul a decis punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva mai multor poliţişti, printre care şi reclamantul, pentru luare de mită, complicitate la furt calificat şi constituire de grup infracţional. În acelaşi moment, procurorul a dispus arestarea preventivă a reclamantului.

Reclamantul pretinde că nu a putut lua legătura cu un avocat decât în jurul orei 20:00. De asemenea, reclamantul a susţinut că a fost dus în biroul procurorului de caz în jurul orei 23:00 unde i-a fost sugerat să ii acuze pe comandanţii Secţiei de Poliţie nr. 5 Bucureşti de fapte de corupţie, în schimb fiindu-i promis că nu va fi arestat preventiv şi că va putea să îşi vadă în curând familia. Fiind refuzat, procurorul ar fi început să îl „insulte” şi să îl ameninţe că va fi arestat preventiv.

De asemenea, potrivit reclamantului, în jurul orelor 01:15 – 01:30 acesta ar fi luat la cunoştinţă acuzaţiile ce i se aduc, fiind asistat de către apărătorul numit din oficiu, M.S. Totodată, atunci ar fi primit mandatul de arestare preventivă emis pe data de 16 Iulie 2003, în care era precizat că arestarea preventivă a fost pronunţată pentru 3 zile, respectiv din data de 16 iulie 2003 până pe 18 iulie 2003.

Pe data de 18 iulie 2003, fiind învestită cu o cerere de prelungire a arestării preventive, Curtea Militară de Apel, printr-un complet format dintr-un singur judecător, a admis cererea P.N.A. şi a dispus prelungirea arestării preventive a reclamantului, precum şi a coinculpaţilor cu 27 de zile. Instanţa a reţinut că există mijloace de probă privind săvârşirea de către inculpaţi a infracţiunilor de care erau acuzaţi şi că este necesară arestarea preventivă a lor pentru că prezintă pericol concret pentru ordinea publică, putând influenţa martorii şi că luaseră măsuri pentru a evita urmărirea penală şi executarea sentinţei.

Pe data de 21 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a casat încheierea atacată şi a dispus punerea în libertate de îndată a reclamantului şi a coinculpaţilor. Instanţa supremă a reţinut că Legea nr. 161/21 aprilie 2003 a modificat cu efect imediat dispoziţiile procedurale din Legea nr. 78/2000. Astfel, în temeiul art. 29 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 78/2000, prima instanţă care judeca una dintre infracţiunile prevăzute de legea specială trebuia să fie compusă din doi judecători.[3]

Printr-o decizie definitivă pronunţată pe data de 25 iulie 2003, Completul de 9 judecători a Curţii Supreme de Justiţie a admis recursul în anulare formulat de către Procurorul General al României împotriva deciziei din data de 21 iulie 2003, reţinând că instanţa care a pronunţat această decizie a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 29 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 78/2000. Completul de 9 judecători a reţinut că intenţia legiuitorului a fost aceea de a unifica regulile de procedură în materia arestării preventive, respectiv că aceasta trebuia dispusă de un singur judecător, în cameră de consiliu, indiferent de natura infracţiunii.

În aceeaşi zi, reclamantul a fost arestat preventiv. Pe data de 22 iulie 2010 Curtea de Apel Bucureşti l-a condamnat pe reclamant la 3 ani închisoare, pedeapsă care a fost suspendată condiţionat. De asemenea, M.T. şi G.S. au fost condamnaţi la 2 ani închisoare, respectiv 5 ani închisoare.

În procedura desfăşurată în faţa Curţii Europene reclamantul a depus declaraţiile date de către 2 coinculpaţi, respectiv M.T. şi G.S. care confirmă situaţia de fapt astfel cum a fost susţinută de către reclamant. Guvernul a depus la rândul său declaraţia lui V.D., procurorul care a efectuat urmărirea penală în cauză, declaraţie care a confirmat situaţia de fapt astfel cum a fost expusă de către Guvern.

2. Încălcarea art. 5 par. 1 din Convenţie cu privire la privarea de libertate a reclamantului între orele 09:00 şi 22:00 în data de 16 iulie 2003

Curtea arată că prin proclamarea dreptului la libertate, conform par. 1 al art. 5, se urmăreşte libertatea fizică a persoanei; scopul său este să garanteze ca nimeni să nu fie privat de libertate într-o manieră arbitrară. Acest articol nu priveşte simplele restricţii asupra libertăţii de mişcare, asemenea restricţii fiind reglementate de art. 2 din Protocolul nr. 4.

Conform unui principiu fundamental, nicio detenţie arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 par. 1, iar noţiunea de arbitrariu a art. 5 par. 1 se extinde dincolo de conformitatea cu legea internă, astfel că privarea de libertate poate fi legală din punct de vedere a dreptului intern şi, în acelaşi timp, arbitrară şi contrară Convenţiei.[4]

1. Durata analizată de către Curte

Cu privire la perioada care urmează să fie analizată de către Curte, aceasta a stabilit că versiunile părţilor sunt concordante în ceea ce priveşte momentul la care reclamantul a intrat în sediul parchetului pentru a da declaraţii, respectiv ora 9:00. Prin urmare, Curtea a considerat că acesta este punctul de plecare al perioadei pe care trebuie să o analizeze.[5] De asemenea, Curtea a observat că ordonanţa privind arestarea preventivă a reclamantului din data de 16 iulie 2003 menţiona că măsura a fost dispusă de la ora 22:00. Aşadar, Curtea a considerat că perioada care va fi analizată se întinde până la ora 22:00.

2. Sarcina probei cu privire la presupusa privare de libertate

Având în vedere versiunile contradictorii asupra situaţiei de fapt, Curtea a avut de stabilit sarcina probei cu privire la presupusa privare de libertate. Instanţa europeană a reamintit că, atunci când analizează mijloacele de probă, aceasta adoptă standardul „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Cu toate acestea, nu a fost niciodată scopul Curţii de a folosi acelaşi mod de abordare ca sistemele juridice naţionale care folosesc acest standard. Rolul Curţii nu este acela de a stabili vinovăţia penală sau răspunderea civilă, ci de a hotărî asupra răspunderii Statelor semnatare, conform Convenţiei. Curtea formulează acele concluzii care sunt, din punctul său de vedere, susţinute de libera apreciere a tuturor mijloacelor de probă, inclusiv unele inferenţe care pot fi extrase din situaţia de fapt, precum şi din susţinerile părţilor.[6]

În continuare, Marea Cameră arată că este de acord cu raţionamentul făcut de către Cameră potrivit căruia în procedurile desfăşurate conform Convenţiei nu este posibilă întotdeauna aplicarea strictă a principiului „affirmanti incumbit probatio”. Instanţa europeană a reiterat jurisprudenţa sa constantă dezvoltată cu privire la art. 2 şi 3 din Convenţie, conform căreia atunci când evenimentele litigioase se află în aria exclusivă de cunoaştere a autorităţilor, cum este în cazul persoanelor private de libertate, vor fi realizate prezumţii puternice privind situaţia de fapt în legătură cu vătămările sau decesul produs pe parcursul detenţiei. Sarcina probei în asemenea cazuri va putea incumba autorităţilor, care trebuie să aducă explicaţii satisfăcătoare şi plauzibile.[7]

Curtea a considerat că aceste principii se aplică şi în acest caz, cu condiţia ca reclamantul să aducă suficiente mijloace de probă care să creeze aparenţa că se afla sub controlul exclusiv al autorităţilor în ziua în care s-au petrecut faptele. Altfel spus, că a fost în mod oficial citat de către autorităţi şi că a intrat în sediul care se afla sub controlul acestora. Dacă această condiţie este îndeplinită, atunci Curtea ar putea să concluzioneze că reclamantul nu era liber să plece, mai ales atunci când cercetările erau în curs de desfăşurare. În acest caz, s-ar putea solicita din partea Guvernului un raport detaliat, care să descrie ceea ce s-a întâmplat în clădire din oră în oră şi să stabilească timpul petrecut de reclamant. Guvernul ar trebui în acest caz să aducă dovezi scrise satisfăcătoare şi plauzibile care să susţină situaţia de fapt, astfel cum a fost susţinută de către acesta. Lipsa unor asemenea probe ar putea duce la formularea unor concluzii cu privire la fondul cererii introduse de către reclamant.

3. Existenţa unei privări de libertate

Curtea a trecut ulterior la analiza existenţei unei privări de libertate în sensul Convenţiei. Instanţa europeană a reamintit jurisprudenţa sa constantă în sensul că atunci când analizează existenţa „privării de libertate” în sensul art. 5 din Convenţie, punctul de plecare trebuie să fie situaţia concretă a reclamantului, dar trebuie avute în vedere şi numeroase criterii cum ar fi tipul, durata, efectul şi modul de realizare a măsurii analizate.[8] Desigur, pentru a determina dacă a existat o vătămare a drepturilor garantate de Convenţie este deseori necesar de a privi dincolo de aparenţe şi de limbajul folosit şi de a vedea realităţile situaţiei de fapt.[9]

Reiterând jurisprudenţa mai veche a Comisiei[10], instanţa europeană a subliniat că jurisprudenţa Curţii a evoluat în sensul că scopul măsurilor luate de către autorităţile care privează o persoană de libertate nu mai sunt factori decisivi în analiza Curţii privind existenţa privării de libertate. Astfel, Curtea a luat acest element în considerare numai la o etapă ulterioară a analizei, atunci când a examinat compatibilitatea măsurilor luate cu art. 5 par. 1 din Convenţie[11]. Totodată, jurisprudenţa constantă a Curţii este în sensul că art. 5 par. 1 poate fi aplicat unor privări de libertate de scurtă durată[12].

Având în vedere principiile enunţate mai sus şi în ciuda faptului că reclamantul nu a fost constrâns de a veni la sediul P.N.A., aspect care nu constituie un factor decisiv pentru a stabilit existenţa privării de libertate[13], se impune a se considera că de la ora 09:00 reclamantul s-a aflat sub controlul autorităţilor. Constatarea este confirmată prin declaraţiile martorilor depuse de către reclamant. În consecinţă, Guvernul trebuie să dea o explicaţie cu privire la cele întâmplate după acel moment.

Deşi Guvernul nu a putut să depună registrul de intrări şi ieşiri din sediul P.N.A., întrucât acestea au fost distruse potrivit dispoziţiilor legale, Guvernul a depus declaraţia procurorului V.D., cel care era răspunzător de cercetări la momentul faptelor. Declaraţia arată că reclamantul nu a cerut permisiunea de a părăsi sediul P.N.A., dar că era liber să o facă, din moment ce oricine era liber să plece fără a urma vreo procedură şi fără a obţine aprobarea procurorului. În declaraţia sa, procurorul V.D. recunoaşte că reclamantul nu a fost informat că poate să părăsească sediul P.N.A., dar susţine că reclamantul a rămas în mod voluntar pentru a lua parte la alte audieri şi confruntări. Cu toate acestea, Curtea observă că declaraţia lui V.D. este contrazisă nu numai de către declaraţia reclamantului, dar şi de declaraţiile concordante ale celor doi martori.

Curtea a observat că reclamantul a fost nu numai citat, dar a primit un ordin verbal de la superiorul său ierarhic de a se prezenta la P.N.A., aspect care a fost confirmat şi de către Guvern. La momentul faptelor, ofiţerii de poliţie erau ţinuţi de disciplina militară şi le-ar fi fost extrem de dificil să refuze îndeplinirea ordinului dat de către superiori. Deşi nu poate fi statuat că reclamantul a fost privat de liberate numai pe acest considerent, au mai existat alte elemente semnificative care duc la concluzia existenţei privării de libertate în acest caz, cel puţin de la ora 12:00, momentul notificării verbale a începerii urmăririi penale: cererea procurorului adresată reclamantului ca acesta să mai rămână în sediu pentru a da alte declaraţii şi pentru a participa la mai multe confruntări, începerea urmăririi penale împotriva reclamantului în cursul zilei, faptul că 7 ofiţeri de poliţie împotriva cărora nu a început urmărirea penală au fost informaţi că pot părăsi sediul P.N.A., din moment ce prezenţa lor nu mai era necesară, prezenţa jandarmilor la sediul P.N.A., necesitatea de a fi asistat de către un avocat.

Având în vedere această secvenţă cronologică, aceste fapte au făcut parte dintr-o investigaţie de mare anvergură, care necesita multiple măsuri investigative şi audieri, dintre care unele fuseseră întocmite în zile anterioare faptelor. Începerea urmăririi penale împotriva reclamantului şi a colegilor săi se potriveşte în acest context procedural şi necesitatea de a desfăşura numeroase acte de urmărire penală împotriva lor în aceeaşi zi par să indice că reclamantul a fost obligat să se conformeze.

În concluzie, având în vedere că Guvernul nu a adus informaţii satisfăcătoare şi plauzibile pentru a sprijini versiunea sa asupra situaţiei de fapt, precum şi coerenţa şi veridicitatea relatărilor reclamantului, Curtea a considerat că reclamantul a rămas într-adevăr în sediul parchetului şi a fost privat de libertate, cel puţin de la ora 12:00 până la ora 22:00.

3. Compatibilitatea privării de libertate a reclamantului cu art. 5 par. 1 din Convenţie

Marea Cameră a amintit că în materia art. 5 par. 1 din Convenţie instanţa europeană îşi va exercita jurisdicţia pentru a observa dacă reglementarea naţională a fost respectată[14]. În mod special în materia privării de libertate, este esenţial ca reglementarea naţională să definească clar condiţiile privării şi previzibilitatea aplicării legii.[15]

Instanţa europeană a statuat mai întâi că reclamantul a fost citat pentru a se prezenta la P.N.A. pentru a da o declaraţie în contextul unor cercetări penale şi nu i-a fost dată nici o informaţie suplimentară cu privire la scopul declaraţiei. Dreptul naţional prevede că în citaţii trebuie să se indice calitatea în care o persoană este citată şi obiectul cauzei. În consecinţă, reclamantul nu cunoştea dacă este citat în calitate de martor sau de suspect, sau chiar în calitatea de ofiţer de poliţie care realizează anchete penale. Cu privire la acest aspect, Curtea a arătat că autorităţilor naţionale nu le este interzis să folosească în mod legitim strategii pentru a contracara activităţile infracţionale mai eficient, însă actele prin care autorităţile caută să câştige încrederea persoanelor cu scopul de a le aresta ar putea fi considerate că încalcă principiile generale explicite sau implicite din Convenţie.[16]

Curtea a observat că, prin apărările sale, Guvernul susţine că reclamantul a fost ţinut în sediul parchetului pentru a asigura buna administrate a justiţiei, având în vedere că audierea sau confruntarea numeroaselor persoane prezente putea fi necesară în orice moment, având în vedere circumstanţele speţei. Guvernul s-a întemeiat pe declaraţia lui V.D., potrivit căreia reclamantul şi colegii săi au fost citaţi în calitate de făptuitori.

Curtea a subliniat că reclamantul nu a fost în mod formal calificat ca fiind suspect, după intrarea în sediul P.N.A., la momentul în care a fost solicitat să dea prima declaraţie pe coală albă de hârtie. Mai mult, din informaţiile disponibile Curţii, aceasta nu poate conchide cu certitudine că de la momentul sosirii sale în sediul P.N.A., reclamantul ar fi fost tratat ca o persoană chemată să aducă mijloace de probă sau ca martor.

În orice caz, Curtea a observat că, în concordanţă cu versiunea Guvernului, în jurul orei 12:00, când toţi ofiţerii de poliţie completau declaraţiile, procurorul s-a întors în cameră şi i-a informat pe aceştia că a fost începută urmărirea penală împotriva a 10 dintre ofiţerii prezenţi, inclusiv reclamantul, şi că aveau dreptul la alegerea unui avocat, iar în cazul în care nu vor alege unul, se va numi unul din oficiu. Celorlalţi ofiţeri de poliţie li s-a permis să plece datorită faptului că nu se formulaseră acuzaţii împotriva lor.

Instanţa europeană a remarcat că, atunci când a dat prima declaraţie, reclamantul nu cunoştea calitatea sa legală şi nici garanţiile care ar reieşi din această calitate. Chiar dacă, în asemenea condiţii, Curtea are îndoieli cu privire la compatibilitatea art. 5 par. 1 din Convenţie cu situaţia reclamantului din primele 3 ore pe care le-a petrecut în sediul P.N.A., nu va examina această problemă din moment ce este clar că, cel puţin de la ora 12:00 calitatea reclamantului în ancheta penală a fost clarificată. Din acel moment, reclamantul a fost, fără îndoială, considerat suspect şi, prin urmare, legalitatea privării sale de libertate trebuie examinată în lumina dispoziţiilor art. 5 par. 1 lit. c.

În dreptul român există numai 2 măsuri preventive care presupun privarea de libertate: reţinerea şi arestarea preventivă. Pentru ca fiecare dintre aceste măsuri să fie dispuse trebuie să existe indicii temeinice sau probe din care să rezulte că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, respectiv date care să conducă la presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire penală a săvârşit fapta. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste două măsuri nu a fost dispusă faţă de reclamant înainte de ora 22:00 pe data de 16 iulie 2003.

Acceptând faptul că o investigaţie penală complexă presupune anumite dificultăţi, precum şi că faptele de corupţie trebuie reprimate cu fermitate de către autorităţi, Curtea a subliniat că, în ceea ce priveşte libertatea, lupta împotriva unei asemenea cangrene sistemice nu poate justifica recurgerea la arbitrariu în cazuri în care oamenii sunt privaţi de libertate.

Având în vedere cele ce preced, Curtea consideră că, cel puţin de la ora 12:00, procurorul avea suspiciuni suficient de puternice pentru a justifica privarea de libertate a reclamantului pentru scopurile urmăririi penale şi că legea internă prevedea măsurile care puteau fi luate în această privinţă, respectiv reţinerea sau arestarea preventivă. Cu toate acestea, procurorul a decis numai foarte târziu, spre ora 22:00, luarea cele de-a doua măsuri.

În consecinţă, Curtea a concluzionat că privarea de libertate a reclamantului din data de 16 iunie 2003, cel puţin de la 12:00 la 22:00, nu a avut niciun temei în dreptul intern şi prin urmare, a existat o încălcare a art. 5 par. 1 din Convenţie.

4. Pretinsa încălcare a art. 5 par. 1 din Convenţie cu privire la arestarea preventivă a reclamantului de la data de 16 iulie 2003, ora 22:00, până la 18 iulie 2003, ora 22:00

Analizând această perioadă, Camera[17] Curţii a statuat că suspiciunea îndreptată împotriva reclamantului a atins nivelul necesar al rezonabilităţii. Deşi este adevărat că data exactă a faptelor penale nu a fost precizată, parchetul şi-a întemeiat decizia pe suficiente probe care pot convinge un observator neutru şi obiectiv că reclamantul a săvârşit fapta penală.[18]

Marea Cameră a confirmat argumentele Camerei şi a statuat că privarea de libertate a reclamantului de la data de 16 iulie 2003, ora 22:00, până la 18 iulie 2003, ora 22:00, a fost justificată potrivit art. 5 par. 1 lit. c din Convenţie.

5. Pretinsa încălcare a art. 5 par. 1 din Convenţie cu privire la arestarea preventivă a inculpatului în data de 25 iulie 2003

Camera instanţei europene a considerat că metoda folosită de către autorităţi pentru a corecta o posibilă eroare de interpretare a dreptului intern, respectiv recursul în anulare, nu a fost nici accesibilă şi nici previzibilă pentru reclamant. În primul rând, remediul respectiv nu era disponibil direct părţilor, din moment ce numai Procurorul General îl putea folosi. Cu toate acestea, Procurorul General era superiorul ierarhic al procurorului care a dispus arestarea preventivă a reclamantului şi care a solicitat instanţelor să prelungească această măsură. Procurorul a avut posibilitatea să prezinte opinia sa asupra problemei de interpretare pe parcursul procedurilor ordinare, dar nu a făcut-o. În al doilea rând, Camera a observat că art. 410 C.pr.pen. care prevedea că o cerere putea fi formulată pentru anularea unei decizii definitive „contrară legii”, era prea vag pentru a da caracter previzibil unei intervenţii printr-un remediu extraordinar.

În acord cu acest raţionament, Marea Cameră a statuat că privarea de libertate a reclamantului din data de 25 iulie 2003 nu a avut o bază legală suficientă în dreptul intern, nefiind prevăzută de o lege care să îndeplinească condiţiile impuse de art. 5 par. 1 din Convenţie.

       Comentariu:

Există o diferenţă sensibilă între considerentele Camerei şi cele ale Marii Camere. Astfel, în timp ce Camera a considerat că privarea de libertate a început de la ora 10:00, momentul la care reclamantul a fost audiat de către procuror, Marea Cameră a considerat că privarea de libertate a reclamantului a început cel puţin de la ora 12:00, moment la care reclamantul a fost informat despre calitatea sa de învinuit în cauză. Marea Cameră s-a mulţumit să îşi exprime îndoiala cu privire la compatibilitatea cu art. 5 par. 1 a primelor 3 ore analizate, însă nu a tranşat problema.

Această ezitare a Marii Camere a fost subliniată şi în opinia parţial concordantă a 8 din cei 17 judecători chemaţi să se pronunţe în completul Marii Camere. Aceştia au subliniat că privarea de libertate a început numai de la ora 12:00, şi nu cel puţin de la ora 12:00.

În opinia minoritară s-a subliniat că prezenţa reclamantului la sediul P.N.A. era o consecinţă a citaţiilor emise cu scopul de a da o declaraţie legată de o anchetă penală. În timp ce poate fi adevărat că, odată ce reclamantul a intrat în sediul P.N.A., ar fi putut avea probleme în a pleca fără permisiune, aceeaşi situaţie este valabilă pentru multe persoane citate pentru a depune mărturie în faţa poliţiei, parchetului sau instanţei. Asemenea persoane sunt obligate să se prezinte şi să rămână la locul respectiv atât timp cât este necesar pentru luarea declaraţiei, ceea ce înseamnă că nu sunt libere să plece atât timp cât se desfăşoară măsurile procesuale. Această limitare se aplică atât celor citaţi în calitate de „martori”, dar şi celor chemaţi în calitate de „suspecţi”, care nu au fost arestaţi preventiv. Aşadar, semnatarii opiniei minoritare conchid că este privit ca evident, inclusiv din jurisprudenţa Curţii, că în contextul unei anchete penale, atât obligaţia de a se prezenta, cât şi cea de a nu pleca înainte de a se permite acest lucru sunt restricţii privind libertatea de mişcare.

Amintim aici că în cauza Guzzardi c. Italiei[19] s-a statuat că distincţia dintre privarea de libertate şi restricţia privind libertatea de mişcare este una de forţă sau de intensitate, şi nu una de natură sau de substanţă.

Deşi formularea minoritară este una extrem de tranşantă, opinia majoritară pare să fie mai degrabă un avertisment voalat faţă de modalitatea de audiere şi de citare a reclamantului, respectiv fără ca acesta să îşi cunoască calitatea în dosar. De asemenea, este elocventă şi hotărârea invocată de către Marea Cameră, respectiv Čonka c. Belgiei, cauză în care reclamanţii au primit o înştiinţare de a se prezenta la secţia de poliţie pentru a finaliza procedurile privind cererea de azil. La momentul prezentării la secţia de poliţie, reclamanţilor li s-a înmânat ordinul de a părăsi teritoriul ţării, deportarea către Slovacia, precum şi arestarea lor pentru îndeplinirea procedurilor. O astfel de strategie a fost găsită de către Curte ca fiind contrară art. 5 par. 1 din Convenţie.

Reamintim că în dreptul intern, potrivit art. 144 C.pr.pen., măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. 1 lit. b din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Cu toate acestea, se menţionează expres în alin. 11 al aceluiaşi articol (introdus prin Legea nr. 356/2006), că în situaţia în care reţinerea se dispune după audierea învinuitului citat de către organul de urmărire penală, termenul de 24 de ore se calculează de la ora emiterii ordonanţei.

În cauza I.I. c. Bulgariei, reclamantul s-a prezentat de bunăvoie la sediul poliţiei, iar versiunile asupra faptelor întâmplate după intrarea în sediul poliţiei erau contradictorii între Guvern şi reclamant. În acea cauză, pentru a constata încălcarea art. 5 par. 1 din Convenţie, Curtea a adus în prim plan faptul că în ordonanţa procurorului privind arestarea preventivă se menţiona ca moment de facto al arestării inculpatului ziua săvârşirii infracţiunii, când acesta s-a şi prezentat la sediul poliţiei. Prin urmare, chiar dacă reclamantul s-a prezentat în mod voluntar la secţia de poliţie pentru audieri şi presupunând că nu a fost încătuşat, pus într-o celulă sau nici o altă formă de constrângere fizică nu a fost aplicată, ar fi nerealist să se presupună că era liber să plece, având în vedere că autorităţile competente se pare că îl considerau ca fiind arestat şi desfăşurau acte procesuale în ancheta penală, aceasta fiind deschisă împotriva reclamantului la o zi după audiere.

 [1] CEDO, Creangă c. României, cererea nr. 29226/03. După pronunţarea hotărârii Secţiei a II-a din 15 iunie 2010, la cererea Guvernului a fost sesizată Marea Cameră, care a pronunţat hotărârea din data de 23 februarie 2012.

[2] În prezent, Direcția Națională Anticorupție.

[3] Art. 29 alin. 2 din Legea nr. 78/2000 prevedea la momentul faptelor că la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători. Dispozițiile au fost abrogate prin O.U.G. nr. 50/2006.

[4] CEDO, A. și alții c. Regatului Unit [MC], hotărârea din data de 19 februarie 2009, par. 162 – 164.

[5] Spre deosebire de Cameră, care a statuat că punctul de plecare este ora 10:00.

[6] CEDO, Nachova și alții c. Bulgariei [MC], cererile nr. 43577/98 și 43579/98, par. 147.

[7] CEDO, Salman c. Turciei [MC], cererea nr. 21986/93, par. 100.

[8] CEDO, Mogoș c. României, decizia de inadmisibilitate din data de 6 mai 2004.

[9] CEDO, Van Droogenbroeck c. Belgiei, hotărârea din data de 24 iunie 1982.

[10] Comisia, X c. Germaniei, decizia din data de 19 martie 1981.

[11] CEDO, Soare și alții c. României, hotărârea din data de 22 februarie 2011, par. 234.

[12] CEDO, Foka c. Turciei, hotărârea din data de 24 iunie 2008.

[13] CEDO, I.I. c. Bulgariei, nr. 44082/98, hotărârea din data de 9 iunie 2005.

[14] CEDO, Baranowski c. Poloniei, cererea nr. 28358/95, par. 50.

[15] CEDO, Zervudacki c. Franței, cererea nr. 73947/01, par. 43.

[16] CEDO, Čonka c. Belgiei, hotărârea din data de 5 februarie 2002.

[17] Hotărârea din data de 15 iunie 2010.

[18] A contrario, CEDO, Stepuleac c. Moldovei, hotărârea din data de 6 noiembrie 2007, par. 70 – 73.

[19] CEDO, Guzzardi c. Italiei [MC], cererea nr. 7367/76, hotărârea din data de 6 noiembrie 1980.

 www.decalex.ro

office@decalex.ro

0724417920