Cătan și alții c. Moldovei și Rusiei

Închiderea forțată a școlilor de limbă moldovenească/română ține de jurisdicția Rusiei În hotărârea definitivă adoptată astăzi de Marea Cameră în cauza Cătan și alții c. Moldovei și Rusiei (cererile nr. 43370/04, 8252/05 și 18454/06), Curtea europeană a drepturilor omului a decis, – unanim, că Republica Moldova nu a violat articolul 2 al Protocolului nr. 1 (dreptul la instruire) al Convenției europene a drepturilor omului, și, – cu 16 voturi la unu, că Federația Rusă a violat articolul 2 al Protocolului nr. 1. Cauza se referă la plângerea copiilor și părinților din comunitatea moldovenească din Transnistria în privința efectelor politicii lingvistice adoptate în 1992 și 1994 de către regimul separatist prin care s-a interzis utilizarea alfabetului latin în școli, și în privința măsurilor ulterioare întreprinse în vederea implementării acestei politici. Măsurile în cauză au constat în evacuarea forțată a copiilor și profesorilor din școlile de limbă moldovenească/română, precum și închiderea școlilor și obligarea acestora să se mute în alte sedii. Curtea a considerat că regimul separatist nu ar fi putut supraviețui fără sprijinul continuu de natură militară, economică și politică din partea Rusiei și că, prin urmare, închiderea școlilor ține de jurisdicția Rusiei în sensul Convenției. Pe de altă parte, Republica Moldova nu numai că nu a susținut regimul separatist, ci a și făcut eforturi considerabile pentru a sprijini reclamanții suportând cheltuielile legate de arendarea și reparaţia noilor sedii, procurarea echipamentului, plata salariilor personalului și de transport.
Faptele principale
Reclamanții sunt 170 de cetățeni moldoveni care locuiesc în „Republica moldovenească nistreană” („RMN”), o entitate separatistă nerecunoscută care s-a divizat de Moldova în septembrie 1990.
În septembrie 1992 „RMN”a adoptat „legea cu privire la funcționarea limbilor” în care se stabilea că „limba moldovenească” – limba moldoveneasca/româna fiind una din limbile oficiale ale „RMN” (celelalte fiind limbile rusă și ucraineană) – urmează a fi scrisă cu alfabet chirilic și nu latin. Nerespectarea acestei cerințe urma să fie sancționată administrativ. În august 1994, autoritățile „RMN” au interzis utilizarea alfabetului latin în școli și au cerut tuturor școlilor să se înregistreze și să utilizeze atât programul școlar aprobat de „RMN” cât și alfabetul chirilic.
În continuare, autoritățile „RMN” au întreprins măsuri în vederea închiderii tuturor școlilor în care se utiliza alfabetul latin. Reclamanții sunt o parte din copiii care învățau la aceste școli, și anume la liceul Evrica din Râbnița, la liceul Alexandru cel Bun din Tighina, Bender, și la liceul Ștefan cel Mare din Grigoriopol, precum și părinții lor.
Astfel, în august 2002, poliția a evacuat forțat copiii și profesorii din liceul Ștefan cel Mare. Liceului i s-a interzis să activeze în aceeași clădire și acesta și-a transferat ulterior sediul la o distanță de circa 20 de kilometri, pe teritoriul controlat de autoritățile moldovene. Copiii și personalul din liceul Evrica au fost evacuați în iulie 2004. În aceeași lună, liceul Alexandru cel Bun a fost amenințat cu închiderea și deconectat de la rețelile electrică și de canalizare. Ambelor licee li s-a cerut, la începutul următorului an
2
academic, să se mute în sedii mai puțin adaptate și echipate în raza orașelor lor pe cheltuiala Guvernului moldovean care plătește salariile profesorilor, furnizează materiale didactice și pune un autobuz la dispoziția liceului Alexandru cel Bun, liceu la care nu se poate ajunge cu transportul public.
Toți reclamanții au susținut că cei care au dorit continuarea studiilor în școlile de limbă moldovenească/română au fost nevoiți să accepte diminuarea calității învățământului din cauza lipsei localurilor adecvate, a drumurilor lungi spre si dinspre școală (însoțite de verificarea ghiozdanelor, controale de identitate și acte de hărțuire din partea oficialilor „RMN” în privința celor ce frecventau școlile situate pe teritoriul controlat de Guvernul moldovean), a lipsei materialelor, activităților extrașcolare, hărțuirii continue, vandalizării sediilor școlilor, intimidării (ca de exemplu amenințarea părinților cu pierderea locurilor de muncă sau cu decăderea din drepturile părintești) și abuzurilor verbale. Copiii aveau ca alternativă frecventarea școlilor „moldovenești” în care se utiliza o variantă artificială a limbii române scrise cu alfabet chirilic. Din moment ce această variantă a limbii nu este recunoscută nicăieri în lume, predarea se efectua în baza materialelor didactice din epoca sovietică creând copiilor dificultăți în continuarea studiilor în instituțiile de învățământ superior.
Între 2002 și 2009, numărul elevilor din liceele Evrica și Alexandru cel Bun practic s-a înjumătățit; și, între 2000 și 2009, numărul elevilor din liceul Ștefan cel Mare s-a redus cu trei sferturi.
Reclamanții și Guvernul moldovean au susținut că aceste evenimente trebuie privite în contextul evoluției istorice a regiunii și în particular a conflictului transnistrean care, având la bază o mișcare de rezistență față de independența Moldovei în 1989, a degenerat în 1991 în confruntări violente între forțele separatiste transnistrene și forțele de securitate moldovenești. Armata moldoveană a fost împiedicată să preia controlul asupra Transnistriei de către mai multe unități militare, inițial dislocate de către forțele armate sovietice și care au rămas pe teritoriul moldovean alăturându-se separatiștilor și furnizându-le armament și muniții, în special din depozitul de muniții de la Colbasna situat în Transnistria (unul din cele mai mari din Europa). Ei au susținut în continuare că, în ciuda acordurilor internaționale de evacuare a depozitului de arme, prezența trupelor și armamentului rusesc în Transnistria a continuat să blocheze eforturile de soluționare a conflictului și a contribuit la menținerea regimului separatist la putere. Reclamanții și Guvernul moldovean au mai afirmat că regimul separatist a supraviețuit doar datorită sprijinului financiar din Rusia, sub formă de subsidii la furnizările de gaze și milioane de dolari americani alocate anual pentru plata pensiilor de vârstă și asistența financiară a școlilor, spitalelor și închisorilor. Pe de altă parte, ei niciodată nu au sprijinit sau susținut acest regim.
Guvernul rus a susținut că faptele legate de conflictul armat în Transnistria nu erau pertinente pentru cauza reclamanților, și că nu exista nicio probă de implicare directă a Rusiei în ceea ce s-a întâmplat cu școlile reclamanților. Din contra, Guvernul rus a fost implicat în criza școlilor în calitate de mediator. El a subliniat în continuare că prezența sa militară în Transnistria a fost nesemnificativă în perioada în cauză, incluzând 1 000 de militari afectaţi pentru paza depozitului de arme de la Colbasna și 1 125 de soldați care făceau parte, prin acord internațional, din corpul de menținere a păcii. Guvernul rus a negat faptul acordării vreunui sprijin economic „RMN” și a afirmat că asistența rusească legată de aprovizionarea școlilor, închisorilor și spitalelor fusese total transparentă și ar putea fi comparată cu un ajutor umanitar.
Capetele de plângere, procedura și componența Curții
Invocând articolul 2 al Protocolului nr. 1 (dreptul la instruire), articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) și articolul 14 (interzicerea discriminării),
3
reclamanții s-au plâns de închiderea forțată, în 2002 și 2004, a școlilor lor de către regimul separatist și de măsurile întreprinse de aceste autorități pentru a-i hărțui și intimida pentru opțiunea lor de a-și continua instruirea în școlile de limbă moldovenească/română.
Cererile au fost depuse la Curtea europeană a drepturilor omului la 20 decembrie 2004, 25 octombrie 2004 și 4 aprilie 2006. La 9 iunie 2009, a avut loc o ședință publică și, la 15 iunie 2010, o Camera compusă din șapte judecători a declarat cauza parțial admisibilă. La 14 decembrie 2010, Camera căreia cauza i-a fost atribuită s-a desesizat în favoarea Marei Camere. La 25 ianuarie 2012, o ședință a avut loc în fața Marei Camere.
Hotărârea a fost adoptată de Marea Cameră de către 17 judecători, compusă după cum urmează:
Nicolas Bratza (Regatul Unit), Președinte,
Françoise Tulkens (Belgia),
Josep Casadevall (Andora),
Nina Vajić (Croația),
Dean Spielmann (Luxemburg),
Lech Garlicki (Polonia),
Karel Jungwiert (Republica Cehă),
Anatoly Kovler (Rusia),
Egbert Myjer (Olanda),
David Thór Björgvinsson (Islanda),
Ján Šikuta (Slovacia),
Mark Villiger (Liechtenstein),
Isabelle Berro-Lefèvre (Monaco),
Mirjana Lazarova Trajkovska (“Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”),
Ledi Bianku (Albania),
Mihai Poalelungi (Republica Moldova),
Helen Keller (Elveția),
și Michael O’Boyle, Grefier Adjunct.
Decizia Curţii
Problema jurisdicţiei
Republica Moldova
Aşa cum a stabilit Curtea anterior (în cazul Ilașcu si alții c. Moldovei și Rusiei din 2004), Transnistria se află sub jurisdicţia Moldovei deoarece face parte din Statul Republica Moldova. Astfel, chiar dacă Moldova nu exercită un control efectiv asupra acțiunilor autorităților “RMN” din Transnistria, faptul că acest teritoriu este recunoscut în baza dreptului internaţional public ca parte a teritoriului Republicii Moldova, o obligă pe cea din urmă să facă uz de orice mijloace juridice și diplomatice pe care le are la dispoziţie în vederea continuării garantării drepturilor si libertăţilor prevăzute de Convenţia Europeană pentru locuitorii Transnistriei. Din acest motiv, Curtea a decis în mod unanim că faptele de care se plâng reclamanţii țin de jurisdicţia Republicii Moldova.
Rusia
Curtea a considerat că în cazul de față contextul istoric are o importanță semnificativă. Evenimentele cele mai importante au avut loc între anii 2002-2004, perioadă care corespunde cu cea luată în consideraţie în hotărârea Ilașcu. În hotărârea Ilașcu Curtea a decis că reclamanţii se aflau sub jurisdicţia Rusiei nu doar din cauza faptului că Federaţia Rusă a contribuit la crearea regimului separatist în Transnistria dar și pentru că Rusia a
4
contribuit la supravieţuirea regimului separatist acordându-i suport militar, economic și financiar.
În cazul de față, Guvernul rus nu a furnizat Curţii niciun fel de dovezi care ar infirma temeinicia acelor constatări. Faptul că în pofida angajamentelor făcute la nivel internaţional, Rusia nu și-a evacuat încă depozitele de armament de la Colbasna, teritoriu al Republicii Moldova, era de natură să trimită autorităților „RMN”, Guvernului Moldovean și observatorilor internaţionali un semnal de susţinere militară continuă a regimului separatist.
Mai mult ca atât, populaţia Transnistriei era dependentă de furnizarea gratuită sau puternic subvenţionată a gazelor naturale, pensiilor și altor ajutoare financiare. Guvernul rus nu a negat faptul că Gazprom, companie de stat a Federației Ruse, a furnizat gaze regiunii și că „RMN” a plătit doar pentru o parte foarte mică din gazele consumate atât de către persoane fizice cât și de către complexe industriale din Transnistria, multe dintre care aparţineau unor proprietari din Rusia. Curtea a mai constatat că Guvernul rus nu a negat datele statistice prezentate de către Guvernul moldovean, conform cărora doar aproximativ 20% din populaţia „RMN” era activă din punct de vedere economic, fapt care evidenţiază importanța pentru economia locala a pensiilor ruseşti și a altor ajutoare.
Din aceste considerente Curtea și-a menţinut constatarea de fapt făcută în hotărârea Ilașcu conform căreia în perioada 2002-2004 „RMN” a fost în stare să supravieţuiască doar datorită sprijinului militar, economic și politic venit din partea Rusiei. Astfel, Curtea a decis cu o majoritate de 16 voturi la unu, că faptele de care se plâng reclamanţii în cazul de față țin de jurisdicţia Rusiei.
Dreptul la instruire (Articolul 2 al Protocolului Nr. 1)
Curtea a considerat că închiderea forţată a şcolilor reclamanţilor și măsurile de hărțuire care au urmat constituie ingerinţe în dreptul reclamanţilor de a avea acces la instituţiile de învațământ existente la acel moment precum și în dreptul lor de a fi instruiţi în limba lor naţională. Nu există dovezi care ar sugera că aceste măsuri urmăreau un scop legitim.
Responsabilitatea Republicii Moldova
La fel ca și în cazul Ilașcu, Curtea a stabilit că Guvernul Republicii Moldova nu a sprijinit regimul separatist și a luat toate măsurile politice și juridice pe care le avea la dispoziţie pentru a restabili controlul asupra teritoriului Transnistriei. De asemenea, Curtea a constatat că Guvernul moldovean a depus eforturi considerabile pentru a-i sprijini pe reclamanţi. În special, în urma rechiziţionării sediilor școlilor de către autorităţile „RMN”, Guvernul moldovean a suportat toate cheltuielile legate de arendarea și reparaţia noilor sedii, procurarea echipamentului, plata salariilor personalului și de transport, astfel permiţându-le şcolilor să-și continue activitatea și copiilor să continue să înveţe în limba Moldovenească/Română, chiar dacă în condiţii greu de numit ideale. Din aceste considerente Curtea a ajuns la concluzia că Republica Moldova a luat măsuri adecvate și suficiente, la nivel general pentru a-și restabili controlul asupra teritoriului Transnistriei și, la nivel individual pentru a garanta respectarea dreptului reclamanţilor la instruire. Prin urmare, Curtea nu a constatat existența unei violări a Articolului 2 al Protocolului Nr. 1 în privinţa Moldovei.
Responsabilitatea Rusiei
Curtea a acceptat că nu există nicio dovadă de implicare directă din partea Rusiei sau aprobare din partea acesteia a măsurilor luate împotriva reclamanţilor și a şcolilor lor sau
5
a politicilor lingvistice în general. Totuşi, în conformitate cu principiile elaborate în jurisprudenţa sa anterioară, fiind deja stabilit faptul că Rusia exercita un control efectiv asupra „RMN” pe durata perioadei în cauză, Curtea nu a considerat necesar să determine și existența unui control detaliat din partea Rusiei asupra politicii și acţiunilor administraţiei locale subordonate ei. Rusia este de fapt responsabilă de violarea dreptului reclamanţilor la instruire deoarece „RMN” nu ar fi supravieţuit fără suportul său continuu de natură militară, economică și politică.
Alte articole
Având în vedere concluziile în baza Articolului 2 al Protocolului Nr. 1, Curtea a considerat că nu mai este necesar de examinat în mod separat capetele de plângere referitoare la Articolul 8 (12 voturi la cinci) sau la Articolul 14 combinat fie cu Articolul 2 al Protocolului Nr. 1 fie cu Articolul 8 (11 voturi la șase).
Reparaţia echitabilă (Articolul 41)
Curtea a decis, cu 16 voturi la unu, că Rusia urmează să plătească fiecărui reclamant câte 6 000 euro (EUR) pentru daune morale și EUR 50 000 tuturor reclamanţilor pentru costuri și cheltuieli.
Opinii separate
Judecătorii Tulkens, Vajić, Berro-Lefèvre, Bianku, Poalelungi si Keller au exprimat o opinie parţial disidenta comună. Judecătorul Kovler de asemenea a exprimat o opinie parţial disidenta. Aceste opinii sunt anexate hotărârii.
Hotărârea este disponibilă în limbile Engleză și Franceză.